Despre Sfinti

Fecioara Maria

     Maica Domnului sau Fecioara Maria (din ebraică Miryam מרים; n. Sepphoris sau Ierusalim - d. Ierusalim sau Efes) a fost, conform scrierilor Noului Testament, mama luiIisus din Nazaret. Conform protoevangheliei după Iacob, Fecioara Maria a fost fiica lui Ioachim și Ana. Conform Noului Testament, în momentul conceperii lui Iisus Cristos, fapt ce i-a fost revelat de Arhanghelul Gabriel, ea era logodnica lui Iosif din Nazaret. În tradiția creștină (ortodoxă, catolică, anglicană și luterană) precum și în cea musulmană, a rămas prin minune fecioară în timpul conceperii și nașterii lui Iisus.

     Al treilea sinod ecumenic, ținut la Efes în anul 431, convocat pentru a dezbate asupra învățăturii dioprosopiste a patriarhului Nestorie, a confirmat învățătura Bisericii primare cu privire la Maica Domnului (gr. Theotokos, "Născătoarea de Dumnezeu"). Conform definițiilor dogmatice adoptate de acest sinod ecumenic, la fel cum păcatul a venit în lume printr-o femeie (Eva), tot printr-o femeie (Maria) a venit în lume și mântuirea. Maria a fost denumită de aceea "noua Evă".

     Venerarea Mariei ca fecioară joacă un rol important deopotrivă în bisericile ortodoxe, cea catolică, cea anglicană și cele orientale. Un număr foarte mare de biserici și catedrale îi poartă numele, inclusiv spre exemplu 70% din catedralele franceze.

Sărbătorile Maicii Domnului

     Principala sărbătoare a Mariei este la 15 august ("Sfânta Maria Mare"), sărbătoare care se numește oficial în biserica romano-catolică "Ridicarea la Ceruri a Fecioarei Maria", iar în bisericile ortodoxe "Adormirea Maicii Domnului". Recent biserica anglicană a introdus "Sărbătorirea Binecuvântatei Fecioare Maria" pe aceeași dată.

     În plus, toate aceste biserici sărbătoresc Nașterea Maicii Domnului ("Sfânta Maria Mică"), pe 8 septembrie, iar pe 12 septembrie, în Biserica romano-catolică se sărbătorește Sfântul Nume al Mariei (aluzie la respectul datorat Maicii Sfinte și încrederea în puterea invocării respectuoase a acestui Nume, ca semn de binecuvântare și tărie în fața ispitelor).

     Pe 25 martie biserica catolică și cele ortodoxe sărbătoresc Buna-Vestire, în timp ce cea anglicană sărbătorește Ridicarea Sa la Ceruri.

     Bisericile ortodoxe, greco- și romano-catolice sărbătoresc Intrarea în biserică a Maicii Domnului (sau Aducerea Maicii Domnului la Templu, când Sf. Maria avea doar 3 ani) pe 21 noiembrie.

     Biserica catolică mai sărbătorește Neprihănita Zămislire a Preasfintei Fecioare Maria pe 8 decembrie și, după Conciliul al Doilea de la Vatican, a schimbat denumirea sărbătorii de 1 ianuarie din Tăierea împrejur în Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Maica lui Dumnezeu, Regina păcii.

     În evul mediu, în unele regiuni ale Europei de vest Adormirea și Ridicarea la Ceruri se sărbătorea în ianuarie și februarie.

Biserica anglicană mai sărbătorește Purificarea Sfintei Fecioare Maria pe 2 februarie.

Bisericile ortodoxe și cele greco-catolice mai sărbătoresc:

• Adunarea [credincioșilor în cinstea] Preasfintei Fecioare, Născătoare de Dumnezeu pe 26 decembrie
• Acoperământul Maicii Domnului pe 1 octombrie
• Izvorul Tămăduirii în Vinerea luminată, adică vineri în Săptămâna luminată, de după Paști
• Zămislirea Sfintei Fecioare de către Sfânta Ana pe 9 decembrie
• Punerea în raclă a cinstitului veșmânt al Maicii Domnului la 2 iulie
• Punerea în raclă a brâului Maicii Domnului la 31 august.

De asemenea, atât catolicii și cât și ortodocșii serbează, în funcție de țară, regiune și tradiție, diverse apariții sau icoane ale Maicii Domnului.

Titlurile date Fecioarei Maria

     Titlurile cele mai des atribuite Fecioarei Maria sunt Maica Domnului (Our Lady,Notre Dame, Nuestra Señora, Nossa Senhora, Madonna, numele după care ea este cunoscută cel mai des), Binecuvântata Fecioară Maria, Regina Cerurilor(Queen of Heaven, Regina Coeli) și altele. Calitățile venerate prin ele sunt sumate în Troparul Maicii Domnului:

     "Cuvine-se să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată, și maica Dumnezeului nostru, ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut. Pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim."

     Lucrările teologice se referă la termenul grec Theotokos și echivalentele sale latine Deipara și Dei genetrix, traduse ca Născătoare de Dumnezeu sauPurtătoarea de Dumnezeu. Acestea sunt utilizate pentru a accentua că fiul Mariei, Iisus Hristos, este Dumnezeu. Conciliul de la Efes susține ca părinții bisericii nu au ezitat să vorbească despre Fecioara Maria ca fiind Maica Domnului, condamnând doctrina nestoriană, care susținea că Maria a fost doar mama lui Iisus-omul, nu și a lui Iisus-Dumnezeu.

Numele ei în alte limbi

     Numele Maria potrivit unor surse înseamnă "copil dorit". Altii interpreteaza numele ca insemnand „amărăciune” și se pronunță în ebraică Miryam , în arabă Miryam sau Maryam , în greaca Septuagintei , Mariam, sau Μαρία, Maria, în etiopiană Māryām, în siriană Mart Maryam, în latina târzie Maria.

     Cuvântul Maria, este în general considerat ca fiind originar din limba ebraică și ar proveni din Maryam cu varianta Miryam, numele surorii mai mari a lui Moise. Pare să fie un nume compus din două elemente: mar însemnând picătură și yâm însemnând mare.Sfântul Ieronim cunoștea această etimologie, deoarece declara că Maria înseamnă Stilla Maris, "picătură din mare". După el, unii copiști au citit greșit cuvântul stilla, picătură, și au scris stella, stea. De aici provine titlul "Steaua Mării" și cântecul Ave, maris stella, "Bucură-te, o, stea a mării". Eroarea nu trebuie regretată, deoarece a dat loc unei imagini poetice foarte frumoase.

     Unii savanți consideră, și nu fără motive, că Maryam nu este un cuvânt de origine ebraică, ci egipteană și datează din timpul captivității evreilor în pământul faraonilor. Conform acestei origini, cuvântul ar fi compus din două părți, dintre care prima înseamnă "a iubi, a alege pe cineva", iar a doua parte este numele zeului Amon. În transcriere grecească cuvântul a devenit Mariamne, însemnând "aleasă, iubită de Amon". Pentru creștini, cuvântul Maria, după transcrierea ebraică, și Mariana, după transcrierea grecească, înseamnă "aleasă, iubită de Dumnezeu".

Viața

     În Noul Testament se găsesc relativ puține referințe la Maria, iar dintre acestea cele mai numeroase în capitolul întâi al evangheliei după Luca (1:26-56). Acolo este menționată ca tânără logodită. Conform evangheliei după Luca (1:28), a fost vizitată de un înger, care a salutat-o cu cuvântul κεχαριτωμενη (participiu pasiv de la χαριτω, "plăcut"), ceea ce a fost tradus prin "plină de har". După salutul îngerului, acesta i-a vestit că fără să cunoască bărbat, va da naștere unui fiu, care va fi Mesia așteptat de popor.

     Încrederea în Dumnezeu și modestia Mariei sunt trăsături scoase în evidență în Evanghelia după Luca și au stat la baza venerării Mariei în mediile creștine de mai târziu.

     Cu ocazia prezentării pruncului Iisus în templul din Ierusalim, bătrânul Simeon i-a proorocit Mariei suferințele pe care le va trăi (Luca 2:35). Doar evanghelia lui Ioan o menționează pe Maria în mod expres ca martoră nemijocită a crucificării fiului ei. Ultima dată este evocată în cartea Faptele Apostolilor (Faptele Apostolilor 1:14), ca făcând parte din grupul asupra căruia la Rusalii s-a coborât Duhul Sfânt.

     Michael Coogan susține că Sfântul Pavel credea că Sfântul Iosif l-a conceput pe Isus, „Iosif «nu a cunoscut-o pe» Maria «până când ea a dat naștere unui fiu»” (ea nu a rămas virgină, conform Sfântului Matei). Conform Matei 13:55-56, Iacov, Iosif, Simon și Iuda sunt frații Lui Iisus, deci copii născuți de Maria, interpretare respinsă de catolici, ortodocși și o parte din protestanți. Conform multor teologi ortodocși, catolici și protestanți, Maria a rămas fecioară după nașterea lui Isus, lucru pe care Biblia nu-l afirmă nicăieri și nu poate fi considerat eveniment istoric real datorită metodologiei naturaliste a istoriei.

Venerarea Fecioarei Maria

     "Sfânta Fecioară Maria, ca una care s-a învrednicit de cinstea excepțională de a naște cu trup pe Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, este venerată în cultul ortodox ca cea dintâi și cea mai mare dintre toți sfinții, fiind 'Mai cinstită decât heruvimii și mai preamărită fără de asemănare decât serafimii" . De aceea, cinstirea care se dă Mariei în creștinism (ortodox, catolic, anglican) se numește în termeni teologici iperdulie sau supravenerare (sau preacinstire) .

Sfintii Apostoli Petru si Pavel

     Sfantul Apostol Petru era pescar din Betsaida, localitate de langa Marea Galileii. Mai inainte de a fi numit Apostol, acesta se numea Simon. Hristos si-a strans cei 12 ucenici incepand cu Andrei si Simon Petru, cei doi frati pescari. Apostolul Petru este cel mai batran dintre cei 12 Apostoli ai lui Hristos. Apostolul Petru a murit la data de 29 iunie 67, fiind rastignit cu capul in jos, la ordinul imparatului roman pagan Nero, pe locul unde se afla astazi Catedrala Sfantul Petru din Vatican, Roma.

     Sfantul Petru este pictat, conform celor mai vehi marturii iconografice, avand fata ovala, parul capului alb, in bucle mici, unite pe lateral cu barba carliontata, iar ochii ii sunt adanciti. Aceste trasaturi se vad inca din cele mai vechi icoane, cum ar fi cea de pe peretele unui cubicul din secolul al III-lea, aflat intr-o catacomba cunoscuta sub numele "Catacomba Sfintilor Petru si Marcellinus", situata la Roma, pe Via Labicena.

     Sfantul Apostol Pavel a fost un barbat iudeu, deosebit de invatat, fariseu si invatator de lege in iudaism. El a ucenicit langa marele Gamaliel, unul dintre cei mai intelepti dascali din vremea sa, si a ajuns unul dintre cei mai infocati persecutori ai crestinilor. Pana sa se intalneasca cu Hristos, acesta se numea Saul. Dupa convertirea la dreapta credinta crestina, el a devenit unul dintre cei mai infocati propovaduitori ai Imparatiei lui Hristos. Tot in Roma si la aceeasi data cu Sfantul Apostol Petru a murit si Apostolul Pavel, fiindu-i taiat capul. Aceasta moarte, considerata mai demna decat altele, i s-a acordat datorita cetateniei sale romane.

     Apostolul Pavel este infatisat in icoana, conform unor marturii iconografice la fel de vechi, dintre care amintim aici doar un basorelief de pe sarcofagul lui Junius Bassus, datat ca fiind din secolul al IV-lea si pastrat in criptele Vaticanului. In toate icoanele, Pavel apare astfel: fruntea larga si capul plesuv, barba rara si cu fire subtiri si cenusii. Descrierea literara din "Actele Sfintei Tecla", marturiseste: "Mic de statura, picioarele incovoiate inlauntru, nasul relativ pronuntat, sprancene unite si o fizionomie atragatoare." Mic de statura, Pavel are figura prelunga, frunte mare brazdata de trei cute orizontale, nas relativ pronuntat si curmat la legatura cu fruntea. Ochii sunt mari deschisi, in orbite adancite.

Sfintii Petru si Pavel - Apostolii Bisericii lui Hristos

     Sfintii Apostoli apar intr-o icoana numita "Soborul Sfintilor Apostoli". Pe langa aceasta mai exista insa si alte reprezentari ale Sfintilor Apostoli, precum icoanele individuale de pe catapeteasma Sfantului Altar sau alte icoane portabile. Cu toate acestea, in Traditia crestina, unele dintre aceste icoane s-au bucurat de o evlavie mai mare decat altele. Dintre toti Sfintii Apostoli, doar Petru si Pavel sunt pictati adesea in icoane, fiind luati ca sfinti ocrotitori ai Bisericilor si ca nume de Botez.

     Cultul liturgic s-a nascut si s-a organizat in preajma mormintelor Sfintilor Apostoli. Acestora li s-au inchinat biserici si manastiri. Dupa cum vom vedea, Petru si Pavel au fost cinstiti in mod deosebit la Roma, in Apus, si la Ierusalim si Constantinopol, in Rasarit. Problema iconografiei acestor doi Sfinti Apostoli se cerceteaza insa cu dificultate, din pricina saraciei izvoarelor.

     Intre cei doi Apostoli, la un moment dat, aparuse o disputa privind propovaduirea Evangheliei lui Hristos, in cele ce priveste lumea pagana. Petru era cel ce obliga pe pagani si la anumite randuieli din ritualul iudeu, precum taierea imprejur si altele asemenea, in timp ce Pavel propovaduia o taiere imprejur a inimii, deci o primire a lui Hristos, fara toate cele ale Legii celei Vechi.

     Legat de aceasta disputa, Apostolul Pavel spune: "Iar cand Petru a venit in Antiohia, pe fata i-am stat impotriva, caci era vrednic de infruntare. Caci inainte de a veni unii de la Iacov, el manca cu cei dintre neamuri; dar cand au venit ei, se ferea si se osebea, temandu-se de cei din taierea imprejur. Si, impreuna cu el, s-au fatarnicit si ceilalti iudei, incat si Barnaba a fost atras in fatarnicia lor. Dar cand am vazut ca ei nu calca drept, dupa adevarul Evangheliei, am zis lui Chefa, inaintea tuturor: Daca tu, care esti iudeu, traiesti ca paganii si nu ca iudeii, de ce silesti pe pagani sa traiasca ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu pacatosi dintre neamuri." (Galateni 2, 11-21)

Sfantul Andrei - Apostolul romanilor

     Sfantul Apostol Andrei este sarbatorit pe data de 30 noiembrie. S-a nascut in Betsaida Galileia, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret, in nordul Tarii Sfinte. Din Sfanta Scriptura aflam ca era fratele lui Simon Petru. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Avand in vedere ca Andrei era evreu, nu stim cu certitudine daca numele Andrei era numele sau real (acesta fiind de origine greceasca). Potrivit cercetatorilor, numele Andrei era destul de prezent printre evrei, inca din perioada sec. II-III d.Hr.

     Pentru romani, numele apostolului Andrei este legat de lupi. Se sustine ca acest nume -  Apostolul Lupilor - deriva din vechea denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar si de la simbolul lor - lupul. Lupul era chiar un simbol al sanctuarelor Daciei. Legendele spun ca acest animal a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei si ca cel care era capetenia lupilor, l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre Pestera care i s-a oferit ca adapost.

Sfantul Andrei - ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul

     Sfantul Andrei, inainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dorinta de a-L urma pe Hristos se naste in el, in momentul in care Sfantul Ioan rosteste cuvintele: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29). Insa, chemarea sa la apostolie se face mai tarziu si este relatata de Sfantul Evanghelist Matei : "Pe cand Iisus umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20).

Cand mai este Andrei mentionat in Scriptura?

 Scriptura il descopera pe Andrei la inmultirea painilor si a pestilor (Ioan 6, 8-9) si dupa  invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, ii spune lui Hristos ca niste elini, veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, doresc sa-L vada (Ioan 12, 20 - 22).

     Unde a vestit Sfantul Andrei invatatura lui Hristos?

     Potrivit traditiei, teologilor si istoricilor,  Sfantul Apostol  Andrei a  fost  primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci. In Istoria bisericeasca, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirma: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia". Calendarul gotic (sec. al IV-lea) si Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) sustin si ele ipoteza misiunii Sf. Andrei in Scitia. Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata si de scriitori bisericesti. De exemplu, calugarul Epifanie (sec. VIII), in "Viata Sfantului Apostol Andrei", afirma ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. Sinaxarul Bisericii constantinopolitane mentioneaza ca Andrei "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". Dupa un alt izvor, pastrat in acelasi Sinaxar, Sfantul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Romani (16, 8). Prezenta colindelor, legendelor, obiceiurilor din Dobrogea, inchinate Sfantului Andrei, intaresc credinta ca acesta a vestit Evanghelia lui Hristos in tara noastra.

Moastele din Patras

     Sfantul Andrei a murit ca martir la Patras. Desi noua ne este cunoscuta traditia care afirma ca Apostolul Andrei a murit pe o cruce in forma de X, se sustine ca aceasta traditie dateaza din secolul al XIV-lea. Nu se cunoaste data martirizarii. Unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii  64-67, altii in vremea persecutiilor initiate de Domitian (81-96).

    In anul 357, moastele Sfantului Andrei au fost asezate in Biserica Sfintilor Apostoli din Constantinopol, cu prilejul sfintirii acestei biserici. Cardinalul Petru de Capua va duce moastele Sfantului Andrei in Italia, in catedrala din Amalfi, in timpul Cruciadei a IV-a. In anul 1462, in vremea papei Pius al II-lea, capul Sfantului Andrei ajunge la Roma, iar de aici a fost dus in Catedrala din Patras, in biserica cu hramul Sfantul Andrei.

Pestera Sfantului Andrei

     Pestera in care se crede ca a vietuit Sfantul Apostol Andrei, cat timp a propovaduit pe teritoriul romanesc, se afla la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, judetul Constanta. In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu. La scurt timp dupa aceasta, trupele rusesti invadatoare au distrus-o. Abia dupa 1990, prin ravna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refacuta si redata cultului. Astazi, mii de credinciosi vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait Apostolul Andrei.

Sfantul Andrei - Ocrotitorul Romaniei

    Sfantul Sinod al Biserici Ortodoxe Romane a hotarat in anul 1995 ca sarbatoarea Sfantului Andrei sa fie insemnata cu cruce rosie in calendarul bisericesc, iar in anul 1997 Sfantul Andrei a fost proclamat "Ocrotitorul Romaniei". Ziua de 30 noiembrie a fost declarata sarbatoare bisericeasca nationala.

Sfantul Ciprian

     Sfantul Ciprian a trait in timpul imparatului Diocletian (284-305). Sfantul Ciprian a fost vrajitor, filosof si slujitor al zeului pagan Apolo din Antiohia Siriei.

Sfantul Ciprian - leapada vrajitoria si ajunge episcop

     Din relatarea vietii sale, aflam ca un tanar pagan, Aglaid, s-a indragostit de Iustina si dorind sa o ia de sotie, cere ajutorul vrajitorului Ciprian pentru ca a fost respins de fecioara. Ciprian a trimis succesiv la Iustina diavoli care sa aprinda in ea pofta trupeasca pentru Aglaid. Dar vrajile lui Ciprian au ramas fara efect, caci ea le alunga cu rugaciune, post si semnul sfintei cruci. In urma acestor zadarnice eforturi, Ciprian a cunoscut inselarea in care se afla si s-a botezat. El a fost hirotonit preot, iar mai tarziu episcop in Cartagina. Sfantul Ciprian a murit ca martir pe 2 octombrie 304 impreuna cu Sfanta Iustina.

Sfantul Ciprian inlatura farmecele si vrajile

     Pe Calea Victoriei, nr.12, intre strazile Stavropoleos si Lipscani, se afla Biserica Sfantul Ciprian - Zlatari. In aceasta biserica este prezenta mana dreapta a sfantului Ciprian. Oamenii il cinstesc pentru partea luminoasa a vietii sale: convertirea la crestinism, viata inchinata slujirii lui Hristos si pentru cununa de martir pe care a primit-o in vremea cand era episcop. Sfantul Ciprian este cinstit ca cel care inlatura farmecele si vrajile. Mana dreapta a Sfantului Ciprian, facatoare de minuni, se afla in partea stanga a altarului, intr-o caseta de mici dimensiuni. Orice credincios se poate inchina Sfintelor Moaste.

Sfantul Ierarh Nicolae

  Sfantul Ierarh Nicolae s-a nascut in localitatea Patara din Asia Mica, in a doua jumatate a secolului al III lea. Participa in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325. Sinodul a condamnat erezia lui Arie, conform careia Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. La acest sinod este recunoscut drept un mare aparator al ortodoxiei. Atat de puternic a argumentat Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea o joarda in semn de avertisment. 

     In colindele romanesti se canta, in plina iarna, despre florile dalbe, flori de mar. Daca ne intrebam de ce de mar, trebuie sa stim ca batranii nostri cunosteau ca acea joarda a Sfantului Nicolae trebuie sa fie una de mar, iar daca aceasta, pusa in apa, va inflori pana la Nasterea Domnului, insemna ca sfantul a mijlocit pentru iertarea celui caruia i-a dat crenguta flori albe.

     Sfantul Nicolae a avut masura lucrurilor atat de buna, incat a stiut ca dupa mustrare se cere mangaiere si ca incercarile vietii pot fi pentru unii prea apasatoare. A daruit mult saracilor, a linistit pe intristati, a vindecat cu putere de la Dumnezeu pe bolnavi, aratand lumii slava Tatalui ceresc. A ramas in seama ierarhului Nicolae o poveste adevarata, dureroasa si miscatoare. Zic cei vechi ca, intr-o zi, a aflat Sfantul Nicolae despre un tata din cetatea Mira care, de durere ca nu are zestre suficienta sa-si marite cu cinste fiicele, planuia sa le ia zilele si apoi sa se omoare, ca nu cumva fetele sale sa fie nevoite sa ajunga batjocura barbatilor avuti. Miscat de durerea tatalui si ingrijorat de soarta fetelor si a batranului, Sfantul Nicolae a poruncit slugilor sale sa ia cateva pungi cu galbeni si sa le strecoare in casa familiei aceleia.

Moare in anul 340, iar din anul 1087, moastele sale se pastreaza la Bari, in sudul Italiei.

Sfantul Nicolae - etimologia

Nicolae este unul dintre numele personale cele mai indragite si mai raspandite. El este format din cuvintele grecesti: nike - victorie, biruinta si laos - popor, si are intelesul de "om ce face parte dintr-un popor victorios". Sarbatoarea lui are si numele de Sin Nicoara, o posibila derivatie din "Sanctus Nicolaus".

Sfantul Nicolae - Mos Nicolae

In traditiile romanesti Mos Nicolae are atributii straine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zapada care cade la inceputul iernii, pazeste Soarele care incearca sa se strecoare pe langa el spre taramurile de miazanoapte pentru a lasa lumea fara lumina si caldura, ajuta vaduvele, orfanii si fetele sarace la maritat, este stapanul apelor si salveaza de la inec corabierii si apara soldatii pet imp de razboi.  

Sfantul Arhanghel Rafail, pazitorul cununiilor

Sfantul Arhanghel Rafail este un inger din ceata arhanghelilor (a opta ceata ingereasca). El este cinstit mai ales ca vindecator al celor bolnavi, calauzitor tainic al celor ce calatoresc si ocrotitor al celor casatoriti, care traieste in frica de Dumnezeu. El este sarbatorit de Biserica Ortodoxa, impreuna cu Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, in ziua de 8 noiembrie.

In limba ebraica, numele sau, compus din cuvintele "Rafa" si "El", inseamna "Domnul Vindecatorul" sau "Dumnezeu este Cel care vindeca". Pe langa "Cartea lui Tobit", in care acest arhanghel indeplineste un rol principal, el mai este amintit si in scrierea apocrifa "Cartea lui Enoh", precum si in traditia islamica.

"O, arhanghel cu intreit dar, care ranile ni le vindeci, care pasii ni-i indrepti, care cununiile ni le pazesti, cerceteaza-ne la vremea nevoilor noastre, ca pe Tobit cel tare in credinta tamaduindu-ne, ca pe Tobie cel cu buna nadejde calauzindu-ne, ca pe Sara cea curata in iubire dezlegandu-ne, si cere pentru noi de la Mantuitorul Hristos iertarea pacatelor noastre si cetatenia Ierusalimului ceresc, unde, laolalta cu ingerii si cu sfintii, sa ne invrednicim a canta: Aliluia!"

Sfantul Arhanghel Rafail

Arhanghelul Rafail este amintit in "Cartea lui Tobit", din Vechiul Testament, unde este prezentat ca si ocrotitor si indrumator intelept al dreptului Tobie, in drumul sau spre casa lui Raguel, pentru a lua de sotie pe Sara. Cand se descopera pe sine lui Tobie, acest arhanghel spune: "Eu sunt Rafail, unul din cei sapte Sfinti Ingeri, care ridica rugaciunile sfintilor si le inalta inaintea slavei Celui Sfant" (Tobit 12, 15).

Sfanta Scriptura da marturie de necontestat despre faptul ca dumnezeiestile puteri ceresti comunica neincetat cu lumea oamenilor. Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie ne descopera care sunt numele celor sapte Sfinti Arhangheli, capetenii ale puterilor ceresti, dupa cum urmeaza: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Iegudiil si Varahiil.

In iconografie, Sfantul Rafail este infatisat tinandu-l pe Tobie de mana si indrumandu-l pe cale, in timp ce Tobie tine in mana pestele cel pescuit in raul Tigru. Adesea, arhanghelul tine in mana un vas medical din alabastru sau o cadelnita, ca semn al tamaduirilor daruite de Dumnezeu celor credinciosi.

"Tainice Voievod al ingerescului Sobor, mai marele tamaduitorilor, calauzitorul celor pribegi si paznicul cununiilor, Sfinte Arhanghele Rafail, ca unuia ce intru mare cinste te afli, in randuiala cetelor celor de sus, din prea putinul vredniciei noastre, cu nadajduitorul glas al credintei celei dreptmaritoare, cantare de lauda iti aducem tie, zicand: Bucura-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecatorule!"

Arhanghelul Rafail, in "Cartea lui Tobit"

"Cartea lui Tobit", scrisa pe la inceputul secolului al II-lea i.Hr, prezinta istoria a doua familii, a lui Tobit si a lui Raguel, ambele deportate in Asiria. In robie fiind, cele doua familii se straduiau sa respecte Legea lui Dumnezeu, chiar daca aveau de rabdat multe greutati.

Tobit era orb si suferea pentru ca nu mai putea savarsi toate acele fapte bune cu care era obisnuit, familia sa la saracie, iar sfarsitul ii era aproape. La randul sau, Raguel suferea pentru fiica lui, Sara, care nu se putea casatori, caci toti cei sapte miri care venisera, pe rand, in casa lui, au murit mai inainte de a fi savarsita Nunta.

Fiind auzita rugaciunea amandurora, inaintea slavei lui Dumnezeu, citim: "Si atunci, Rafail a fost trimis sa-i vindece pe amandoi: sa ridice albeata lui Tobit, ca sa vada cu ochii sai lumina lui Dumnezeu, si sa dea pe Sara, fiica lui Raguel, de sotie lui Tobie, fiul lui Tobit, legand pe Asmodeu, duhul cel rau, caci Tobie era menit s-o mosteneasca" (Tobit 3, 17).

La un moment dat, aducandu-si aminte de niste bani, dati spre pastrare unei rude, care locuia in Raghesul Mediei, batranul Tobit l-a trimis pe fiul sau, anume Tobie, spre a-i lua inapoi. Fiind tanar si neincercat, Tobie si-a ales drept insotitor de drum un barbat credincios, numit Azaria, care era, de fapt, arhanghelul Rafail. Pe tot parcursul calatoriei, Tobie a ascultat intocmai sfaturile celui pe care il credea om de rand.

Pe drum spre Raghesul Mediei, cei doi calatori au oprit in casa lui Raguel, iar arhanghelul Rafail, in chipul lui Azaria, i-a spus lui Tobie sa o ia de sotie pe fiica lui Raguel, anume Sara. Desi era cunoscut faptul ca Sara nu se putea casatori, caci toti cei sapte miri care venisera pana atunci, pe rand, in casa lui Raguel, au fost omorati de un duh necurat, mai inainte de a fi savarsita Nunta, tanarul Tobie a ascultat de sfatul arhanghelului si s-a incredintat pe sine in purtarea de grija a lui Dumnezeu.

Toti cei sapte miri fusesera ucisi de Asmodeu, adica de demonul curviei, care ii si stapanea. Moartea lor arata puterea ucigatoare a acestei patimi. La randul ei, dimpotriva, Sara reprezinta curatenia feciorelnica, precum ea insasi marturiseste, inaintea lui Dumnezeu, zicand: "Tu stii, Doamne, ca sunt curata, ca nici un barbat nu s-a atins de mine si ca nu mi-am necinstit numele, nici numele tatalui meu, in pamantul robiei mele" (Tobit 3, 14-15).

Sfatul ingerului, catre Tobie, a fost acesta: "Cand va trebui sa te apropii de ea, ridicati-va amandoi si sa strigati catre milostivul Dumnezeu, si El va va mantui si va va milui. Nu te teme, caci ea este menita din veac pentru tine si tu o vei mantui, si ea va merge cu tine, si stiu ca vei avea de la ea copii." Si ascultand Tobie acestea, a iubit-o si sufletul lui s-a lipit de ea foarte" (Tobit 6, 18-19).

Tobie a luat-o pe Sara, a intrat in camera de nunta si, la indemnul ingerului, a afumat camera si s-au rugat impreuna. Acest gest tainic trimite spre curatia feciorelnica a celor doi si spre rugaciunea lor, care se inalta catre Dumnezeu, precum citim:

"Cand au ramas numai amandoi in camera, Tobie s-a sculat din pat si a zis: "Scoala, soro, sa ne rugam ca sa ne miluiasca Domnul!"Si a inceput Tobie a zice: "Binecuvantat esti Tu, Dumnezeul parintilor nostri, si binecuvantat este numele Tau cel sfant si slavit intru toti vecii! Sa Te binecuvanteze pe Tine cerurile si toate fapturile Tale! Tu ai facut pe Adam si Tu ai facut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor si sprijin, si din ei s-a nascut neamul omenesc. Tu ai zis: "Nu este bine sa fie omul singur; sa-i facem un ajutor asemenea lui." Si acum, Doamne, nu placerea o caut, luand pe sora mea, ci o fac cu inima curata. Binevoieste deci a avea mila de ea si de mine si a ne duce impreuna pana la batranete!" Si a zis si ea cu el: "Amin!" Apoi, au dormit amandoi linistiti, in noaptea aceea" (Tobit 8, 4-9).

Simtind curatia celor doi miri, precum si rugaciunea acestora, demonul cel rau al desfranarii, anume Asmodeu, "a fugit în părţile de sus ale Egiptului, iar îngerul l-a legat" (Tobit 8, 3). Leacul impotriva desfranarii este curatia feciorelnica, pe care o pot avea si cei casatoriti. Trairea dupa voia lui Dumnezeu, pastrand randuiala firii, nu afecteaza curatia mirilor.

Prin mijlocirea Sfantului Arhanghel Rafail, in chipul unui oarecare Azaria, batranul Raguel isi vede fata casatorita, Sara capata un sot credincios, Tobie isi ia pentru sine o femeie cu frica de Dumnezeu, iar Tobit isi recapata vederea.

Cand batranul Tobit a vrut sa-l rasplateasca pe Azaria, pentru osteneala, acesta și-a aratat adevarata sa infațișare, zicand: "Eu sunt Rafail, unul din cei sapte Sfinti Ingeri, care ridica rugaciunile sfintilor si le inalta inaintea slavei Celui Sfant. Nu va temeti! Pace veti avea! Binecuvantati pe Dumnezeu in veac! Caci eu n-am venit de voia mea, ci dupa voia Dumnezeului nostru, de aceea sa-L si binecuvantati in veac" (12, 15-18).

"Iubirea se trece prin foc, dar ramane nemistuita; in trup se pogoara, dar in inalt vesniceste; pe Cruce se spanzura, dar sta mortii biruitoare. Iar noi chipul lui Dumnezeu in cugetul inimii purtandu-L, asemanarea cu El in iubire ne-o lucram. De aceea, Celui ce este Iubire si dupa Care toate se cer, ne cerem si noi, in suflet si-n trup deopotriva, cu ingerii si cu sfintii duhovniceste cantand: Aliluia!" (Acatistul Sfantului Arhanghel Rafail. Condacul 10).

Sfanta Varvara

Sfanta Varvara a fost fiica unui mare proprietar de pamant din Eliopolis, care a trait pe vremea paganului imparat Maximian. Tatal ei, Dioscur, era un mare iubitor si inchinator la idoli. Si aceasta credinta paganeasca vroia el cu tot dinadinsul sa o sadeasca si in sufletul unicei sale fiice, Varvara. Incantat de frumusetea ei cu adevarat rapitoare, gandi el sa o creasca departe de lume, intr-un castel anume zidit pe stalpii unei stanci, de pe care se putea avea o minunata priveliste. Si asa fiind departe de oameni, dar aproape de frumusetile naturii, socotea paganul parinte ca a lui copila va dobandi o educatie naturala de la firea cea necuvantatoare. Frumusetile naturii isi vor revarsa in suflet acele atitudini de viata care izvorasc din marea iubire de natura. Dar iata ca ea, "acolo petrecand si despre tulburarile cele dinafara linistindu-se, au pornit intru sine ganduri cinstitoare de Dumnezeu si pe acestea le lucra si le hranea. Caci stie linistea a se face maica cugetelor celor subtiri si prea mult istete"... (Vietile Sfintilor de Neamt, p. 31).

Intr-adevar, vazand ea maretia naturii si frumusetea cu care se investmanteaza ea, usor ii veni sa se inalte cu gandul la Acel cineva care e urzitorul a toate. Iar acest gand luminat nascu dorinta sa-l cunoasca si sa-l si iubeasca, ca pe unul ce e Parintele tuturor, puternic in vointa si luminat in cuvant.

Si asa, pe cand ea crestea in curatenie de viata si bogatie de ganduri inalte, tatal ei veni sa-i vorbeasca de maritis, aratandu-i multele poftiri a nenumarati tineri. Dar tanara si inteleapta Varvara, stiind necredinta tatalui ei si a celor ce o cereau, iar ea dorind sa nu se "intineze in noroiul cel elinesc" al paganei credinte, raspunse in chip hotarat ca nu doreste asa ceva, ea aflandu-si multamirea in traiul ei de singuratate.

Chibzuindu-se in sine tatal ei, ca fiica sa a ajuns la aceasta din vina sa de a o fi crescut cu totul izolata de viata lumii, nu mai starui in acest indemn de a se marita, ci se hotari sa schimbe felul ei de viata. Si indata ii si dadu toata libertatea de a trai in lume si cu lumea, ca astfel, socotea el, sa o faca sa pofteasca cele ale lumii. Si ceva mai mult, el se hotari sa plece intr-o lunga calatorie, iar pe fiica sa sa o lase ca stapana a casei. In lipsa sa, hotari sa se zideasca o camera de baie foarte luxoasa, avand dupa dorinta sa si doua ferestre spre miazazi.

Dar iata ca aceea care a stiut sa foloseasca in bine singuratatea si linistea, se dovedi inteleapta si in lume. Caci ea, staruind cu intrebarile ei cu privire la Ziditorul a toate, afla de la lume cele ce trebuie sa le stie un crestin. Si asa, chemand pe un preot crestin, a aflat credinta cea adevarata si s-a si luminat prin Taina Sfantului Botez. De-acum ea insasi ajunsese sa povatuiasca in cele ale credintei pe casnicii ei. Zidarilor le-a spus sa faca nu doua, ci trei ferestre la baie, in numele Sfintei Treimi, prin care se revarsa viata si lumina.

Nu dupa mult timp insa, intorcandu-se tatal ei, si vazand ca nu i s-a implinit porunca, s-a aprins de manie pe acei lucratori, dar ei aratand pricina, cu usurinta au indepartat de la ei flacara urgiei. Intreband-o insa, cu fulgere de sageti in ochi, pe fiica sa Varvara, pentru care pricini a dat porunca sa se faca trei ferestre, ea ii raspunse cu blandete si nevinovatie ca aceasta s-a facut in cinstea Sfintei Treimi, Dumnezeirea cea adevarata... Iar pentru a-l potoli si mai mult, ea ii marturisi credinta cea sfanta a lui Hristos Domnul, prin care tot omul se izbaveste de toata rautatea si se investmanteaza cu lumina si nevinovatie...

Dar, vai, "ochii sufletului ranindu-se si cu taria necredintei si mai mult intunecandu-se, plin de nebunie si fierband de manie, scotand palosul s-a pornit intunecatul sa junghie pe fiica cea una nascuta, iesind din hotarele bunei credinte si dintr-ale firii, pentru ca i s-a aratat lui calea vietii"... (idem).

Ingrozita de salbaticia sufleteasca a tatalui ei, tanara Varvara fugi in munti. Si pe cand nebunul ei tata o alunga gata s-o prinda, iata ca o minune dumnezeiasca facu sa se despice o stanca, prin care ea patrunse in tainele muntelui, si apoi aceasta se uni la loc, asa ca ucigasul tata pierzandu-i urma, multe zile o cauta apoi prin munte, pana ce a aflat-o. E drept ca de data aceasta cu mania mai potolita, caci nu a omorat-o, ci a batut-o si a schingiuit-o grozav, pentru a-i scoate marturisirea ca se leapada de credinta cea crestineasca. Dar vazand el ca nici prin foamete, nici prin alte chinuri nu o poate intoarce la credinta cea idoleasca, se duse la Martinian, ispravnicul tinutului, istorisindu-i toate cele intamplate si rugandu-l sa foloseasca el orice mijloc numai si numai ca fiica lui sa fie iarasi pagana.

Acest necredincios ispravnic, ranit in sufletul lui de frumusetea Varvarei, cauta ca prin diferite momeli sa o atraga la credinta tatani-su, caci totdeauna asa vine diavolul, cu ispite pline de placeri. Vazand insa ca nu se lasa biruita de acestea, paganul hotari sa o bata, dar ea indura si aceasta, aparandu-si credinta. Cand trecu la schingiuire, hotararea ei fu si mai neclintita, chiar in batjocura de a o purta pe ulitele orasului, dezbracata. Infranta ziua, ea primea tamaduiri miraculoase noaptea de la Dumnezeu din ceruri. Dar in cele din urma, paganeasca conducere, cautand ca si prin ciopartiri ale corpului ei s-o faca sa se lepede de credinta, nu reusi decat sa o faca si mai fanatica in luminoasa ei hotarare de a urma pe Dumnezeu, iar nu pe niste oameni salbaticiti prin credinte gresite si pacate...

Toate acestea vazandu-le tatal ei, care se infatisa mai rau decat o fiara fata de puii ei, turbat de manie ca acuma ea e si cu trupul desfigurata, scoase palosul si cu o manie nebuna, taie capul fiicei sale. Si asa se implinira si aici cele ce s-au povestit in Scriptura cu privire la rautatea oamenilor: "Va da la moarte tata pre fiu"... (Mat. X, 21).

Si pe cand acest nemilos tata se pogora spre cetate de la locul uciderii, ne spune istoria sfanta ca un fulger din cer, coborandu-se pe el, l-a mistuit in flacari...

O, cat de grozava e rautatea! Prin ea de multe ori se sfarsesc in dureri adevarul, binele si idealul pentru hotarele inguste ale acestei vieti pamantesti, pentru a straluci si mai mult in vesnicia cea nemarginita, dar si rautatea piere ca o umbra neagra, mistuita fiind de-acum si pana in eternitate in flacarile usturatoare ale raului insusi...

Frati crestini,
E in traditia poporului roman ca in ziua de Sfanta Varvara, parintii sa insemneze, pe frunte si pe fata, pe copiii lor cu semnul sf. Cruci, avand degetul muiat in miere. Ce crestineasca si simbolica insemnare are aceasta sfanta traditie? Ce taina minunata plina de intelepciune crestina se cuprinde in acest stramosesc obicei? In el se poate vedea ravna poporului roman de a trai si de a implini voia lui Dumnezeu, iar nu pe aceea a paganului tata al Sf. Varvara. Parintii nostri facand semnul sf. Cruci pe fetele copiilor, le arata ca dorinta lor e ca ei sa fie crestini. Si crucea facandu-o cu miere, marturisesc ei acuma prin aceasta copiilor lor, dulceata invataturii lui Hristos. Iar prin degetul lor inmuiat in miere, se vadeste bunatatea credintei crestine care ne vine prin parintii nostri.