Randuiala inchinarii in biserica

Biserica a stabilit pentru cei care intra in ea anumite randuieli. Putini sunt cei care le cunosc. Prin urmatoarele randuri, nu dorim sa acuzam, ci doar sa trezim interesul fata de adevarul Bisericii.

La intrarea in biserica trebuie sa rostim: "Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: in casa Domnului voi merge. Iar eu intru multimea indurarilor Tale, Doamne, voi intra in casa Ta; inchina-ma-voi in biserica Ta cea sfanta Doamne, povatuieste-ma cu dreptatea Ta, pentru vrajmasii mei indrepteaza inaintea Ta calea mea, ca fara alunecare sa preaslavesc o Dumnezeire: pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!“.

Dupa ce am intrat in biserica, trebuie sa ne oprim sub policandrul din naos ca sa facem trei metanii. Dupa cele trei inchinari, ne indreptam spre tetrapodul din partea dreapta, pe care se afla icoana hramului bisericii, a sfantului zilei, ori a Invierii. Minunat ar fi ca dupa ce am facut doua metanii, sa rostim troparul sfantului sau al praznicului. Sarutam icoana si mai facem o metanie.

Ajuns la icoana imparateasca a Mantuitorului, pe catapeteasma, rostim urmatoarea rugaciune: "Preacuratului Tau chip ne inchinam, Bunule, cerand iertare greselilor noastre, Hristoase Dumnezeule, ca de buna voie ai primit a Te sui cu trupul pe cruce, ca sa scapi din robia vrajmasului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu multumire strigam Tie: toate le-ai umplut de bucurie, Mantuitorul nostru, Care ai venit sa mantuiesti lumea. Amin!“

Sarutam icoanele din dreapta si ne retragem sub policandrul din naos, fara a trece prin fata Usilor Imparatesti. De aici mergem in stanga, la icoana Maicii Domnului, si spunem urmatoarea rugaciune: "Nascatoare de Dumnezeu, ceea ce esti izvorul milei, invredniceste-ne si pe noi milostivirii tale. Cauta spre robul tau cel pacatos. Arata-ti puterea ta, ca totdeauna. Caci nadajduind intru tine iti strigam, cum oarecand ti-a strigat Gavriil, mai marele voievod al celor fara de trup: Fecioara bucura-te!“. Sarutam icoanele din partea stanga si revenim sub policandru, unde facem alte trei metanii.

Daca in biserica sunt prezente in pronaos iconostase, mergem sa ne inchinam la icoanele de acolo. Dupa ce ne-am inchinat in fata acestor icoane, ne indreptam spre sfintele moaste (daca biserica pastreaza sfinte moaste).

La iesirea din biserica, facem trei metanii spre sfantul altar si rostim: "Doamne, Dumnezeul meu, Tie-Ti incredintez toata viata mea si pe Tine Te rog: apara-ma, mantuieste-ma si fa-ma partas indurarii Tale, da-mi indreptare vietii si purtare inteleapta, daruieste-mi sfarsit crestinesc, cinstit si pasnic si ma fereste de toata rautatea si bantuirea potrivnicului. Iar in ziua temutei Tale judecati sa-mi fii bland mie, robului Tau, si sa ma numeri cu oile cele alese de-a dreapta Ta, ca impreuna cu acestea sa Te slavesc in veci. Amin“.

Muntele Tabor - Manastirea Schimbarea la Fata

Manastirea Schimbarea la Fata, de pe Muntele Tabor, este o manastire greco-ortodoxa inchinata acelui eveniment din viata Mantuitorului, prin care oamenilor li s-a aratat lumina necreata a lui Dumnezeu. Muntele Tabor este locul unde "Vechiul este acoperit de Nou, umanitatea de dumnezeire si Legea de Har".Muntele Tabor este unul dintre principale Locuri Sfinte din Israel.

Muntele Tabor - Har Tavor, Itabyrium, Jebel et-Tur, este un deal aflat in capatul estic al Vaii Jezreel, ce se inalta pana la altitudinea de putin peste 500 de metri, in regiunea Galileea de Jos. Aflat la 9 kilometri est de Nazaret si la doar 17 kilometri vest de Marea Galileei, acolo unde incep hotarele lui Isahar si Zabulon, acest deal mai poarta si denumirea de Muntele Schimbarii la Fata a lui Hristos.

Datorita pozitiei sale strategice, pe cel mai important drum antic din zona (Via Maris, din nord-sudul tarii), cat si a inaltimii sale solitare, Muntele Tabor a constituit, inca din timpurile antice, un important loc de aparare. Pe acesta se inalta in acea vreme o mareata fortareata, ale carei ruine se mai vad inca si astazi, pierdute printre vegetatia florala. Fortareata de pe Tabor este cunoscuta inca din vremea Primului si celui de-al doilea Templu iudaic, iar mai apoi in perioada greceasca, romana si cruciata, ajungand treptat in ruina.

Nu toti sunt de parere ca acesta este exact locul in care Hristos a mers cu cei trei ucenici ai Sai. Sunt pareri care sustin ca existenta aici a unui fort de armata ar fi fost o oarecare piedica in alegerea acestui munte drept loc al minunatului eveniment. In vremea Mantuitorului, acest deal numit "munte" ar fi ajuns pustiu, ceea ce a si permis Acestuia sa il foloseasca drept loc de odihna si rugaciune, in momentul Schimbarrii la Fata.

Incepand cu secolul al IV-lea, crestinii vor incepe sa faca adevarate pelerinaje si slujbe pe acest loc, identificand o piatra de aici drept loc al petrecerii maretului eveniment: Schimbarea la Fata. Locul este deosebit de important si pentru iudei, caci pe acesta l-a binecuvantat Moise, zicand: "Pentru Zabulon a zis: Veseleste-te, Zabulon, in caile tale si tu, Isahare, in corturile tale! Chema-vor acestia poporul pe munte si acolo vor junghia jertfele cele legiuite, caci se hranesc cu bogatia marii si cu comorile cele ascunse in nisip." (Deuteronom 33,18-19)

Iudeii identifica acest loc si cu acela in care s-a petrecut lupta dintre Barac si Iabin, pomenita in Vechiul Testament. Pe muntele Tabor s-au adunat barbatii lui Zabulon si Isahar, condusi de Barac si Debora, pentru a ataca ostile lui Sisera. "Si a trimis Debora de a chemat pe Barac, fiul lui Abinoam, din Chedesul Neftalimului si i-a zis: Domnul Dumnezeul lui Israel iti porunceste: Du-te si te suie pe Muntele Tabor si ia cu tine zece mii de oameni din fiii lui Neftali si din fiii lui Zabulon; Iar Eu voi aduce la tine, la paraul Chison, pe Sisera, capetenia ostirilor lui Iabin si carele lui si oastea lui cea multa si-l voi da in mainile tale." (Judecatori 4,6)

Spre deosebire de muntii Nazaretului, acesta este unic in toate caracteristicile sale, atat in cele privind forma, cat si in cele privind structura geologica. Desi arata ca un vulcan stins, acesta nu are nici un element vulcanic. Platoul acestui deal calcaros are o forma eliptica, pantele lui fiind destul de abrupte iar privelistea oferita, mareata. Astazi, doua sate de arabi se inalta la baza Muntelui: Shibli-Umm al-Ghanam, in partea lui estica, si Daburiyya, in cea vestica. Arabii numesc acest deal "Jebel et-Tur, adica "Muntele Muntilor". Tot aici se mai afla si o comunitate de evrei, cunoscuta sub denumirea de Kfar Tavor.

Muntele Tabor - Muntele Sfant al Schimbarii la Fata - a gazduit pe el trei biserici crestine, inchinata maretului eveniment, dupa cum marturiseste un Pelerin Anonim din anul 570. Un alt pelerinj, numit Willibaldus, mentioneaza ca in anul 723, pe Muntele Tabor mai fiinta o singura biserica, inchinata "lui Hristos, lui Moise si lui Ilie". Astazi muntele pastreaza doua manastiri crestine, una ortodoxa si una franciscana. Manastirea greco-ortodoxa este situata in partea nord-estica a muntelui, in varful platoului, in timp ce cea catolica se afla in partea sudica a muntelui.

Manastirea Schimbarea la Fata de pe Muntele Tabor - scurt istoric

Prima mentionare a existentei unei fortarete pe acest munte o avem inca din secolul III i.Hr, cand o armata seleucida s-a asezat aici. In anul 66, locul va fi refortificat de catre Iosif, in cadrul Primei Revolte Iudaice, insa in urmatorul an ea va cadea sub Imparatul roman Vespasian. In anul 348, Episcopul Chiril al Ierusalimului spunea ca pentru el, "Muntele Tabor este cel pe care s-a urcat Hristos, iar nu Muntele Hermon", dupa cum marturiseau unii.

Pana la sfarsitul secolului al IV-lea, pe munte se va fi inaltat deja o biserica crestina. Pana in anul 570, trei biserici bizantine se vor inalta pe munte, sau cel putin o mareata manastire cu trei capele, inchinate lui Hristos, lui Moise si lui Ilie. Pana in secolul al VII-lea, pe Muntele Tabor se inalta deja o puternica manastire fortificata, asociata cu calugarii armeni. In secolul al IX-lea, aici este mentionat un episcop grec.

Muntele Tabor a fost vazut drept maret loc sfant si in perioada cruciatilor, cand aici se aflau o multime de chilii cu calugari sihastri. Un staret latin este numit in aceasta manastire, la putin timp dupa anul 1099. Manastirea greco-ortodoxa a fost pusa sub indrumarea unei comunitati benedictine intre anii 1103-1128. In aceasta vreeme, trei biserici bizantine sau trei simple capele existau inca pe munte.

Armata musulmanilor a atacat si devastat manastirea in anul 1113, insa aceasta va fi reinfiintata peste doi ani, in 1115. La un anumit moment dat, in cadrul secolului al XII-lea, vechea biserica bizantina cu trei abside va fi inlocuita cu o basilica romanica cu trei abside. Aceasta va incadra piatra pe care se crede ca ar fi stat Hristos, in momentul Schimbarii la Fata. In partea nordica si sudica a manastirii se intind cladirile manastirii benedictine, incluzand o capela si o baie.

          

In anul 1183, o parte a armatei lui Salah al-Din a urcat muntele si a pustiit manastirea greceasca, insa nu a reusit sa devasteze si manastirea catolica, puternic fortificata pana in anul 1187. Incepand cu anul 1212, doi conducatori militari Ayyubid (Adil si Mu'azzam Isa) au construit puternice ziduri si fortificatii de jur-imprejurul platoului Muntelui Tabor, avand drept scop supravegherea drumului ce ducea spre Acre. Fortificatia avea 13 turnuri. Dupa un atac aproape reusit al cruciatilor, in anul 1217, Mu'azzam a daramat fortificatiile.

In toata aceasta perioada se pare ca Manastirea Schimbarea la Fata a supravietuit neatinsa, multimi de pelerini continuand sa vine aici spre inchinare si binecuvantare. Muntele Tabor avea sa ajunga din nou in mainile francilor, intre anii 1229 si 1241. In anul 1255, aceasta a fost data in grija Cavalerilor de Malta, insa in anul 1263, sultanul Baybars va distruge biserica manastirii, intreg muntele fiind transformat in parc de vanatoare pentru memeluci.

In secolul al XIV-lea, comunitatea locala crestina se va ocupa cu scoaterea la lumina a ruinelor vechii manastiri de pe Muntele Tabor. In data de 6/19 august, crestinii urcau pe munte cu prapuri si cruci, spre a sluji Sfanta Liturghie, obicei impamantenit peste secole. In anul 1631, Fakhr al-Din a dat franciscanilor dreptul de a locui pe Muntele Tabor, dept recunoscut si de otomani, in cadrul secolelor XVII-XVIII. Franciscanii au locuit in camerele ramase in picioare din vechea cetate, in fosta baie, pana la descoperirea ruinelor bisericii cruciate, in anul 1858. Tot acum incepe si reconstruirea acesteia. In anul 1924 va fi terminata actuala biserica, zidita peste ruinele celei din secolul al XII-lea.

In secolul al XIII-lea, cand manastirea ortodoxa bizantina ajunsese deja cu totul pustie, Arhimandritului Irinarh Roseti, cu metania din manastirea Neamt, i s-a dat de Dumnezeu sa repare aceasta sihastrie. Dupa lungi osteneli si nevointe la mai multe manastiri si schituri in Tara Romaneasca si Moldova, in anul 1843 el a plecat cu ucenicul sau, Nectarie Banul, la Locurile Sfinte si s-au stabilit pe Muntele Tabor. Aici au petrecut impreuna 16 ani, in desavarsita sihastrie si dorire de Dumnezeu, rabdand multe ispite de la oameni si de la diavol.

In anul 1859, al unirii celor doua provincii romanesti, Moldova si Tara Romaneasca, Cuviosul Irinarh Roseti a inceput constructia bisericii Manastirii Schimbarea la Fata a Domnului de pe Muntele Tabor. Ostenitorul arhimandrit si parinte duhovnicesc n-a reusit sa termine aceasta lucrare sfanta, caci s-a mutat la cele vesnice la 26 decembrie 1863, fiind inmormantat in biserica inceputa de el si terminata de ucenicul sau, Nectarie.

Cuviosul Irinarh a fost pretuit si recunoscut ca mare duhovnic si sfant parinte inca din viata. Locuitorii din partile Nazaretului si din Cana Galileei alergau la el pentru sfat, rugaciune si spovedanie, avandu-l la mare evlavie datorita vietii sale, precum si darului vindecarilor cu care fusese inzestrat de Dumnezeu.

Locul de egumen a fost luat de ucenicul sau, ierodiaconul Nectarie Banul. El a terminat manastirea si a mentinut randuiala slujbei in limba romana pana in anul 1890, cand, datorita batranetii si suferintelor, s-a retras la Manastirea Sfantul Sava. In vremea noastra, ctitoria arhimandritilor Irinarh si Nectarie este locuita de calugari greci si apartine canonic de Mitropolia Ortodoxa de Nazaret.

Manastirea Schimbarea la Fata de pe Muntele Tabor - arhitectura locului

Astazi, muntele se poate urca la pas, pe drumul ce serpuieste in curbe stranse panta abrupta sau cu microbuzul. Acum aproape 1.600 de ani, acest drum era extrem de greu de parcurs, peste 4.500 de trepte fiind sapate in piatra muntelui.

Inca si astazi mai pot fi vazute zidurile de secol XIII ce inconjoara varful Muntelui Tabor. Platoul muntelui este impartit intre greco-ortodocsi (nord-est) si romano-catolici (sud-est). In partea vestica a muntelui se afla ruinele fortificatiei lui Iosif. In manastirea latina se ajunge trecand prin Poarta Vanturilor, initial fiind poarta fortaretei lui al-Adil.

Pastrand traditia ascetica, in partea nord-vestica a Muntelui Tabor se afla o Biserica a Sfantului Melchisedec. Numele acesteia se trage de la o traditie din secolul al IV-lea, potrivit careia Melchisedec a petrecut sapte ani in sihastrie, pe acest munte, mai inainte de a se intalni si a-l binecuvanta pe Avraam. Cea mai mare parte a acestei biserici a fost ridicata in secolul al XIX-lea, folosind insa materiale de la o constructie mai veche.

In partea ortodoxa a muntelui se inalta frumoasa manastire ortodoxa. Biserica inchinata Sfantului Prooroc Ilie, construita in anul 1845, este si ea prezenta aici. Aceasta este o basilica cu trei abside si patru nave, partea cea mai de jos a absidei centrale apartinand secolului al XII-lea. Picturile in fresca au fost lucrate in anul 1912.

Biserica centrala a manastirii, inchinata Schimbarii la Fata a Mantuitorului, a fost terminata de construit in anul 1911, dupa cum marturiseste si prima pisanie de pe turnul portii. Deasupra usii manastirii se vede semnul TaFo, adica literele grecesti Tau si Fi, cuvantul "tafos" insemnand "mormant". Cuvantul si simbolul trimit la Sfantul Mormant, acesta fiind un simbol de recunoastere a Bisericii Grecesti.

Muntele Tabor - minunea anuala petrecuta la Schimbarea la Fata

Muntele Tabor aduce anual, inaintea tuturor ochilor, o minune mai putin cunoscuta decat cea care se petrece la Boboteaza, cand Iordanul se intoarce inapoi, sau la Inviere, cand Sfanta Lumina coboara din cer. Cand crestinii sarbatoresc Schimbarea la Fata a Domnului (noaptea dintre 18-19 august) pe Sfantul Munte Tabor, in timpul Sfintei Liturghii, se coboara asupra manastirii ortodoxe, un nor luminos care nu are caracteristicile unui nor obisnuit.

Norul se arata ca fiind lucrarea lui Dumnezeu, el aparand o singura data pe an, intotdeauna in acelasi loc si la aceeasi vreme. Odata cu privegherea ce se face in biserica, din varful muntelui se poate vedea, in directia Nazaretului, o fasie portocalie de nori, miscandu-se intr-un mod unic. Aceasta nu dispare de pe cer pana noaptea tarziu.

In momentul slujirii Sfintei Liturghii, aceasta vine deasupra Muntelui Tabor. In vremea cantarii Imnului Heruvic, norul cu pricina, de o lumina aproape materialnica, incepe sa se asezeze peste manastirea ortodoxa. Din nor se desprinde bucatele de forma unor mici sfere albe, ajungand deasupra turlei bisericii. Aceasta se vede de catre oricine, nimeni neputand contesta prezenta si particularitatile acestui nor unic.

Manastirea Sfanta Ecaterina din Muntele Sinai.

De la Ierusalim pe drumul care trece prin Betania, satul Mariei si al Martei, surorile lui Lazar, cel mort de patru zile si inviat de Domnul ( Hanul Samarineanului milostiv ), istorisire facuta de Sf. Luca, in cap. 10, inainte de a ajunge in Ierihon, spre dreapta, se ajunge la Marea Moarta, o mare sarata in care nu exista vietati.

Tinand drumul drept la Masada, ultima fortareata a evreilor, cucerita de romani, la Arad este un popas, unde pelerinii care trec pe aici pot sa se odihneasca, sa se refaca fizic, dupa ce mai intai au avut de infruntat greutatile pustiului Iudeii. In continuare se ajunge la localitatile Sodoma si Gomora, unde a locuit Lot, nepotul lui Avraam, care a fost vestit de ingeri sa fuga din acel loc in Sigor, deoarece Dumnezeu hotarase sa piarda aceste cetati, fiindca in ele se inmultise faradelegea.

Un sfat important pe care l-au dat ingerii lui Lot, a fost acela ca nimeni din cei ce vor fugi cu el, sa nu se uite inapoi, ca, cel ce se va uita, va muri. Sotia lui Lot, Sara, curioasa, asa cum sunt de obicei femeile, n-a putut sa rabde ca sa nu priveasca inapoi si cand a intors capul ca sa vada cele doua cetati sortite pierii s-a facut din femeie stana de sare. Lasand in urma Marea Moarta, se poate merge spre Marea Rosie, care aminteste de trecerea poporului israelit (Iesire ,14). Despartita in doua de Moise, dupa ce a insemnat-o cu toiagul, formand un zid, de-o parte si de alta, a trecut poporul evreu, cu picioarele neudate, iar carele lui faraon au pierit in valuri. Toiagul lui Moise cu care a despartit in doua Marea Rosie, simbolizeaza Sfanta Cruce, obiectul pe care a fost rastignit Fiul lui Dumnezeu, devenit simbolul crestinatatii.

Soseaua se vede ca o panglica cenusie, paralel cu Marea Rosie situata in stanga drumului. In partea dreapta a directiei de mers, muntii din desertul Sinai, isi scalda poalele in apele golfului Eliot. Este drumul pe care acum doua mii de ani, Familia Sfanta a trecut pt. a scapa de prigoana lui Irod. Inaintand prin nisipurile din pustiul Egiptului, fara pic de vegetatie, se ajunge la manastirea de la poalele muntelui Horeb. Culoarea nisipurilor este diferita de la un loc la altul: cand rosie, cand cenusie, cand alba ca sarea.

Muntii arata ca niste cetati parasite, cu arhitecturi variate si curioase. Pe drum se intalnesc asezari de beduini, un fel de sate de tigani, asezati pe vaile dintre munti, care nu aveau altceva decat cateva oite, sau capre, sau o camila-doua. Se ajunge la granita cu Egiptul si, de la punctul de vama, pana la Sf. Manastire Ecaterina mai sunt 80 de km. Inainte de a se ajunge la manastire, se trece prin locul de tabara, unde Aron, fratele lui Moise, a ramas cu israelitii, in timp ce Moise s-a suit pe muntele Horeb ca sa primeasca Tablele Legii.

In asteptarea lui Moise care a stat patruzeci de zile si tot atatea nopti pe munte, in tabara evreilor s-a adunat aurul si toate bijuteriile si au turnat vitelul de aur, facandu-si un idol. Cand Moise a venit si a vazut ce au facut ei, s-a suparat foarte tare, aruncand Tablele, pedepsind cu moartea pe cei ce au facut aceasta nelegiuire. Locul este marcat cu o bisericuta.

Manastirea Sfanta Ecaterina din Muntele Sinai

Aceasta manastire este un unicat in felul ei. A fost si este manastirea unde se aduna toti pustnicii si sihastrii care traiesc prin crapaturile muntilor din imprejurimi. Ei vin aici in duminici si sarbatori, la praznice mari, ca sa participe la Sfanta Liturghie si sa primeasca Sfanta Impartasanie. De la distanta manastirea nu-si dezvaluie silueta din pricina zidurilor de incinta, foarte inalte, ci doar turlele se vad, cu cat depasesc inaltimea zidurilor.

Intrarea in manastire se face pe o poarta ingusta si joasa, bine ferecata, apoi o alta poarta, tot asa de ferecata ca prima, si numai la anumite ore. Biserica este asezata in pozitie centrala a zidurilor. De jur-imprejur sunt chiliile, cu doua si trei nivele, unde locuiesc calugarii. Terenul fiind in panta se urca si se coboara mai multe trepte, de la o latura la alta a zidurilor de aparare, depinde de directia in care vrei sa mergi. Altarul sfintei biserici este asezat pe rugul pe care l-a vazut Moise arzand, dar nu se mistuia. Acel rug vegheaza si acum. Ramurile lui sunt pe zidul din spatele bisericii, iar radacina in Sfantul Altar.

In Sfantul Altar se afla Sfintele Moaste ale Sfintei Ecaterina. Biserica Sfanta Ecaterina este impodobita cu picturi murale, de mare valoare, cu foarte multe candele agatate de tavan, aproape ca nu se poate vedea partea de sus pictata a bisericii. Cine saruta sfintele moaste ale Sfintei Ecaterina primeste un inel simbol ce are urmatoarea istorie : Ecaterina a fost fiica de mare demnitar roman. A crescut intr-un lux despre care nu se poate vorbi in cuvinte. Era foarte inteligenta si de o frumusete nemaiintalnita. La anii casatoriei, cunostea toata intelepciunea vremii respective. Starea materiala, intelepciunea si frumusetea fizica a facut-o sa fie stapanita de o mandrie diabolica.

Multi tineri de rangul ei au voit sa o ia de sotie dar Ecaterina ii umilea pe toti. Asa procedand nu a gasit, din cei multi cati s-au prezentat ca sa o peteasca, pe nici unul demn de a fi logodnicul ei si deci, sot de viata. Sistemul pe care l-a adoptat, a eliminat pe toti candidatii la casatorie, iar pacatul mandriei a stapanit-o si mai mult.

Asa stand lucrurile, ea se gandea la un logodnic ideal dar modelul acestuia nu l-a intalnit inca printre cei care s-au prezentat ca sa o peteasca. Dumnnezeu care pe toate le plineste si da mana de ajutor pacatosilor, nu o lasa prada vicleanului diavol nici pe frumoasa, inteleapta si indestulata Ecaterina, ca intr-o noapte ea are o vedenie. In aceasta descoperire se facea, ca la ea a venit o Doamna, cu chip ceresc, imbracata cu voal de matase, in culori pe care inca nu le mai vazuse pana atunci, cu Fiul ei de mana, un Tanar stralucitor, care se apropie de ea cu o eleganta nemaipomenita, cu pasi lini, parca zburand, purtati de o adiere de vant si se apropie de patul in care dormea, ingropata in puf.

O clipa se examineaza reciproc, apoi superba Doamna, o intreaba cu o voce angelica, aratand spre Fiul ei: " Iti place de El ?" Ecaterina vedea in acel tanar, chipul desavarsit al logodnicului ei si fara ca sa stea pe ganduri, zise Slavitei Doamne: "Da imi place!" Maica cea frumoasa se intoarse catre Fiul ei, Caruia ii pune aceeasi intrebare: "Dragul Meu tie iti place de aceasta copila?" La care Fiul raspunse: "Nu!" si Fiul se intoarce cu spatele catre tanara fecioara cu dezgust, adaugand si aceste cuvinte "Ca este mandra! Este plina de mandrie!" si indata petitorii au disparut.

Ecaterina s-a desteptat din somn, foarte mahnita, ranita in orgoliul ei, ca pana atunci n-a infruntat-o, n-a umilit-o nimeni asa cum a umilit-o Acest tanar si s-a pus pe plans toata noaptea cat a mai ramas dupa vedenia ei. A doua zi , cu ochii umflati de plans, s-a sculat din pat si mult s-a gandit si s-a framantat, "ce va sa insemne aceasta". Si pentru ca nu putea sa dezlege singura visul, nici pe Cel ce o petise nu l-a cunoscut, isi aduse aminte de un pustnic, ca fiind foarte intelept, si deci numai acela putea sa-i dezlege enigma.

 

Fara sa mai astepte raspunsul altora, s-a echipat corespunzator pt. o asemenea vizita si a plecat cu pasi grabiti spre chilia acelui om al lui Dumnezeu, care nu locuia prea departe de palatul in care locuia Ecaterina cu parintii ei. Era distanta de circa o ora de la ea pana la acel batran, care locuia intr-o padure, langa un izvoras cu apa limpede si rece. Ajunsa la chilia batranelului, ii spuse inlacrimata ceea ce visase cerand de la el dezlegarea visului, deoarece nu avea liniste, de cand o vizitase acea Doamna cu Fiul ei. Batranelul cunostea orgoliul tinerei si o linisteste cu cuvinte potrivite, indemnandu-o sa asculte sfatul lui si daca va asculta, totul va fi bine: "Sa te rogi la Dumnezeu - ii spune crestinul - si sa lepezi mandria care te stapaneste, ca Cel care a venit la tine, este impotriva celor mandrii. Sa te socotesti cea mai nevrednica, cea mai de pe urma fiinta si atunci El are sa te iubeasca."

Fata il dorea pe Acel tanar ideal, nu cu patima unei tinere de seama ei, ci cu totul altfel. Ea nu prea stia cum Il dorea si tocmai acest lucru o impingea si mai mult, sa-L doreasca, sa faca orice, pt. a intra in gratia Lui, ca in nici un chip nu-L mai putea scoate de la inima ei.A plecat de la batran hotarata sa-i respecte sfatul, desi nu se prea potrivea cu gandirea ei. Ecaterina a realizat ca intelepciunea batranului se datora faptului ca era crestin.

 

De cand i-a dat sfaturile acelea, Ecaterina le-a pazit cu multa ravna, a devenit o buna crestina si nu mai era mandra, nu mai avea gandul acela diabolic care o tinea departe de Dumnezeu, se modelase dupa modelul sfintilor si era fericita. Ce mai incoace si incolo, devenise o buna crestina si in aceasta postura se simtea asa cum niciodata nu se simtise. In fiecare seara inainte de culcare, isi facea rugaciunea in taina, sa n-o vada nimeni. Toti ai ei erau impotriva crestinilor. In perioada aceea crestinii erau prigoniti de pagani. Cei care refuzau sa se lepede de credinta erau omorati in chinuri groaznice.

Era constienta Ecaterina de ce o asteapta daca ea devine crestina dar si hotarata in ceea ce facea, de aceea se si ruga si implora pe Acela, sa vina ca nu mai poate rabda intarzierea Lui. Si asa astepta cu ardoare pe mirele ei. Dumnezeu care cunoaste toate, nu S-a lasat mult timp asteptat. Intr-o noapte se arata Marita Doamna, cu Fiul ei, dar de aceasta data totul era mai stralucitor, decat cum fusese prima data si Ecaterina, ca arsa a sarit din pat, cu mult curaj, inflacarata pt. a-L intampina. Fiul o placu de asta data, si dovada ca asa a fost, ii dadu o verigheta pe care El, cu mana Lui, o puse in degetul ei.

 

Ce fericita a fost Ecaterina atunci, este greu a spune in cuvinte, dar a jurat lui Hristos, legatura sfanta, pe viata si pe moarte. Cand s-a desteptat din acest vis, uimirea ei a fost si mai mare, era mai fericita acum decat in vis, vazand ca in deget avea o verigheta. "Deci a fost adevarat !Nu a fost vis ci a fost adevarat! Fiul lui Dumnezeu este Logodnicul meu si acum fac acest legamant inaintea Lui, ca nu ma voi mai desparti de El, chiar daca va fi sa mor!" Mai spusese cineva aceste cuvinte si cand a vazut prin ce suferinte trece Iisus, inainte de cantatul cocosului, cum ii spusese s-a lepadat cu juramant, "ca nu-L cunoaste pe Omul acesta."

Ca sa scurtam povestirea noastra adevarata,- ca este cale lunga si frumoasa- cu Ecaterina nu s-a petrecut asa. Ea a fost hotarata si ceea ce a spus aceea a si facut, primeste pt. Mirele Hristos, moarte de martir. Ingerii ii ridica firavul ei trup, in vazul chinuitorilor si il duc la Sinai, asezat de cuviosii de aici intr-o racla.

Icoanele bizantine

Icoanele bizantine

Dupa reinstaurarea imaginilor, cultul icoanelor care, pe durata crizei iconoclaste, nu incetase niciodata sa fie celebrat in taina in case si in manastiri, a putut sa infloreasca in deplina libertate, in cursul controverselor cu iconofobii se elaborase o doctrina care justifica venerarea imaginilor sfinte si eficacitatea protectiei pe care ele o acordau, chiar si a miracolelor pe care le savarseau. S-a pretins ca ele contineau o parte din " energia" divina. Ele devenira un element al liturghiei. Cu prilejul celebrarii sarbatorilor se expunea o icoana ilustrand evenimentul comemorat, in scopul de a sublinia in ochii credinciosilor, cu toata forta evidentei, semnificatia lor profunda. Numarul icoanelor a sporit deopotriva si in urma favorii crescande de care se bucura cultul sfintilor, atestata si de inflorirea literaturii hagiografice. La Constantinopol, ince-pand cu Ioan Tzimiskes (969-976), o icoana a Maicii Domnului, protectoarea cetatii, a fost purtata in fruntea intrarilor triumfale ale imparatilor.

Stilul icoanelor a evoluat in general paralel cu acela al picturii murale si al miniaturilor. Rarele icoane din a doua jumatate a secolului al IX-lea si din secolul al X-lea care au supravietuit prezinta acel aspect sever pe care il aflam si in mozaicurile din pronaosul Sfintei Sofia de la Constantinopol. Coloritul ramane sobru.

In secolul al XI-lea s-a impus o maniera mai clasica, avand ca trasaturi dominante nobletea chipurilor, euritmia compozitiilor, simtul volumelor, gustul pentru culorile pure si stralucitoare, combinate in armonii fermecatoare, demnitatea atitudinilor, adesea inspirate, cand este vorba de figuri in picioare, din statuile antice sprijinite pe un picior si cu celalalt indoit. Unele par imitate dupa pictura monumentala; altele, dimpotriva, se apropie de miniaturi.

Din aceasta epoca au ramas pana la noi de asemenea si cateva frumoase icoane in mozaic, ca Fecioara Hodighitria a Patriarhiei de la Constantinopol (D. Talbot Rice, Art byzantin, plansa 155) sau Hristos de la Berlin, si una si cealalta de o maretie austera.

Catedrala de la Trieste pastreaza o imagine pictata pe matase a patronului sau, sfantul Just, foarte probabil executata intr-un atelier de la Constantinopol. Materialul din care este facuta aceasta icoana a ingaduit sa se accentueze finetea desenului si bogatia coloritului.

Secolul al XII-lea ne-a lasat icoane impregnate de o frumusete delicata si de o blanda omenie. Creatiile atelierelor de la Constantinopol au fost atunci trimise la mari departari, si astfel se face ca Rusia pastreaza cateva dintre cele mai pure capodopere ale acestei epoci, cum ar fi Fecioara din Vladimir, care fusese adusa la Kiev prin anii 1130 si pe care Andrei Bogoliubski a luat-o cu el, ca pe un simbol de protectie, in 1155, cand s-a hotarat sa se stabileasca la Vladimir. De atunci ea incepu sa savarseasca minuni, care ii adusera o inalta reputatie. Ea a fost transferata in 1395 la Moscova, unde s-a bucurat de asemenea de o mare popularitate. Tipul Fecioarei Hodighitria, aratand Pruncul fara sa manifeste fata de el vreo afectiune, este inlocuit de Fecioara "Eleusa " (adica a Milei, in limba rusa numit Umilenie = a induiosarii), lipindu-si obrazul de cel al Fiului ei fagaduit jertfei. Privirea Mariei nu mai este atintita asupra credinciosului, ci este absorbita intr-o meditatie trista asupra vietii lui Iisus. Pentru a spori inca si mai mult acest simtamant de jale adinca, pictorul i-a indulcit trasaturile chipului. O asemenea opera reflecta cu multa rezerva si delicatete suferintele care coplesisera Imperiul sub Comneni si nevoia sporita a unei consolari divine.

Aceeasi calitate de blandete melancolica se intrezareste in privirea si fizionomia capului de inger numit " cu par auriu ", aflat in muzeul rus de la Leningrad, care provine dintr-un Deisis si in care persista intreaga frumusete armonioasa a artei de la Constantinopol. El pare sa fi fost executat intr-unul dintre acele ateliere de artisti greci stabiliti la Novgorod, despre care ne vorbesc textele. in acest oras s-a format insa si o scoala de pictori rusi de icoane care, dupa ce ramasesera foarte apropiati de maniera bizantina la inceputul secolului al XIII-lea, s-au indepartat treptat de ea in favoarea unei expresii cu aspect mai popular. Operele lor se caracterizeaza prin stralucirea coloritului, o anumita vioiciune a miscarilor si zveltetea personajelor.

In multe icoane bizantine din veacul al XII-lea, la fel ca si in marea pictura, artistii au facut sa predomine linia stilizata asupra redarii volumului. Exista piese in care eleganta rafinata si fluiditatea figurilor evoca absida de la Cefalu. Altele, fara indoiala ceva mai recente, dezvaluie proportiile alungite, atitudinile framantate si draparile cu falduri abundente, care amintesc de mozaicurile de la Monreale pana si prin revenirea la preocuparea de a reda mai sensibil prezenta trupului dedesubtul vesmintelor. Aceasta este si epoca in care apar, inca timid, in pictura de icoane ca si in marea pictura, iscaliturile unor artisti: icoanele de la Sinai ne fac cunoscute numele zugravilor Stephanos si Ioan.

Pictura bizantina in Tarile Romane

Tarile romane: Curtea de Arges

Pictura religioasa de inspiratie bizantina si-a facut aparitia in Tarile Romane in veacul al XIV-lea. Influentele Constantinopolului si ale Trapezuntului se incruciseaza aici cu cele din tarile invecinate: Macedonia, Serbia, Bulgaria si Rusia. Este firesc sa admitem ca primele monumente au fost decorate mai cu seama de zugravi de origine greaca. Cel mai vechi ansamblu si totodata unul dintre cele mai importante il reprezinta frescele care au fost executate dupa mijlocul veacului al XIV-lea pe peretii bisericii domnesti Sfantul Nicolae de la Curtea de Arges, inaltata in jurul anilor 1350. Lucrarile de curatire intreprinse de Comisia monumentelor istorice din Romania au permis sa se vada ca, din punctul de vedere al stilului si al iconografiei, ele nu se inrudesc numai cu acelea de la Kariye Djami, din care isi trag obarsia, ci si cu frescele bisericilor lui Miliutin, indeosebi cele de la Nagoricno si Grasanica. O buna parte a inscriptiilor sunt in limba greaca, pe cand mai tarziu in Tarile Romane se va folosi numai slavona ca limba bisericeasca. Din aceasta se poate deduce ca cel putin unii dintre pictori, daca nu toti cei care colaborasera la executarea acestui vast ansamblu, erau greci.

Frescele de la Curtea de Arges ne apar aproape ca o suma a subiectelor tratate si a curentelor la moda in pictura bizantina pe la mijlocul secolului al XIV-lea. Scenele cu personaje zvelte, elegante, insufletite de miscari vioaie stau in vecinatatea altora apartinind unei maniere mai populare si mai realiste, dar toate poarca pecetea unei profunde umanitati.

Frescele (din pronaosul) de la Cozia, realizate in anii de dupa 1386, vadesc aceeasi tendinta catre misticismul rafinat ca si acelea apartinind scolii din valea Moravei.

Nemurirea sufletului

Intr-o scoala, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului. Vazand chipurile nedumerite ale micutilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masa si il arata tuturor:

 - Vedeti cum merge acest ceas ? Ca si un om care traieste, tot astfel ceasul ticaie si rotitele lui se invart.

 Dupa aceea, a pus ceasul pe catedra, i-a demontat cu grija carcasa de metal si a scos mecanismul plin de rotite mici, ce continuau sa se invarta.

 - Vedeti, chiar daca am scos motorasul din carcasa, el continua sa mearga. Tot asa si sufletul, cand paraseste trupul, dupa moarte, continua sa traiasca. Sufletul este nemuritor si, de aceea, trebuie sa ne ingrijim nu doar de trupul nostru, ci si de suflet. Asa cum aveti grija sa nu va murdariti hainele sau sa nu va raniti lovindu-va, tot asa trebuie sa fiti mereu atenti ca nici sufletul vostru sa nu se "murdareasca" de pacate sau sa fie doborat de ispite si neputinta. Sufletul trebuie sa fie mereu curat, fara rautate si fara pacat, fiindca doar asa el poate primi lumina binecuvantata a dragostei dumnezeiesti. Doar asa sufletele noastre pot iubi si pot fi iubite.

"Sufletul traieste vesnic si nu poate muri, caci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, iar la Judecata de Apoi, sufletul iarasi se va uni cu trupul."

Raiul si iadul

Se spune ca, demult, un razboinic s-a intalnit cu un calugar si l-a intrebat:

 - Cum poate sa existe rai si iad, cand nu vad nimic din toate astea ? Poate cineva sa-mi arate raiul si iadul ?

 - Dar tu, l-a intrebat calugarul, cum te poti numi razboinic, cand nu vad in fata mea decat un caraghios ?

 Soldatul maniat a scos imediat sabia, dar, la fel de calm, batranul calugar i-a spus:

 - Vezi, asa se deschid portile iadului!

 Intelegand lectia data, razboinicul a pus sabia in teaca si s-a inclinat respectuos.

 - Vezi, i-a mai spus calugarul, asa se deschid portile raiului!

"Cel ce uita de iad, va ajunge acolo."

Cuviosul Alexie, omul lui Dumnezeu

Se spune ca demult, ar fi fost un imparat puternic care avea un fiu, pe cat de destept si de chipes, pe-atat de ascultator.

Cum baiatul crescuse, imparatul s-a hotarat sa-l insoare cu fiica unui alt imparat vecin. Fiul, Alexie era numele sau, nu s-a impotrivit, dar de cum s-a sfarsit nunta in biserica, fara sa sufle o vorba, a plecat, nu se stie unde si nu s-a mai stiut de el. De cum a iesit din biserica, Alexie a mers tot inainte, pana ce a ajuns la o manastire. Acolo, s-a rugat sa-l primeasca si pe el si, dupa o vreme, ducand viata cucernica, s-a calugarit.

Cand staretul a murit, ceilalti monahi au vrut sa-l numeasca pe el egumen (staret), dar iarasi Alexie nu s-a invoit cu onorurile si, in taina, a parasit manastirea. Intre timp, anii si posturile ii brazdasera obrajii, altadata rumeni, iar barba lunga ii ascundea chipul. In straie sarmane si astfel schimbat la fata, Alexie se intoarse la tatal sau, caruia, fara sa-i spuna cine este, i-a cerut o camaruta langa grajduri. Acolo a mai trait el cativa ani, in reculegere, rugaciuni si post, nestiut si singur, doar cu Dumnezeu in suflet si ingrijind de animale.

Iata insa ca, intr-o buna zi, clopotele bisericii au inceput sa bata. Cand s-au dus la biserica, sa vada cine murise, oamenii au ramas muti de uimire: clopotele bateau singure, netrase de mana de om. Si tot atunci, slujbasii curtii imparatesti au vazut in chilioara strainului o lumina vie, de parca ar fi fost inauntru o torta aprinsa. Cand au dat fuga sa vada ce s-a intamplat, l-au gasit pe calugar mort, intins la pamant, cu mainile pe piept puse cruce, iar in jurul lui pluteau prin aer limbi de foc luminoase, care insa nu incendiasera incaperea. In maini, monahul tinea o scrisoare si, oricat s-au straduit ei sa i-o smulga, nu au izbutit.

Chemat in graba, imparatul a poruncit sa i se aduca scrisoarea, dar nimeni n-a putut-o lua. Dar cand s-a apropiat el insusi de cel mort, a luat scrisoarea usor, fara opintire. Pe hartie, statea scris: Eu sunt fiul tau, cel de multi ani pierdut... Alexie. Era in ziua de 17 Martie.

De atunci, an de an, lumea ortodoxa, romanii de pretutindeni serbeaza Alexiile sau pe Cuviosul Alexie, Omul lui Dumnezeu, Alexie cel Cald sau Omul cel cald al lui Dumnezeu, cum i se mai spune. Pentru ca in ziua lui, in fiecare an pamantul se dezgheata si invie toate ganganiile, iar pamantul se dezmorteste.

Al patrulea Mag

Trei magi urmarind steaua minunata au ajuns la pestera din Bethleem, la timp cat sa dea in dar noului nascut - Care va aduce bucurie intregii lui, Imparatului a toata faptura, Sfantului lui Dumnezeu, Mantuitorului - aur, smirna si tamaie. Prin aceste daruri au salutat nasterea lui Iisus din Fecioara, aducand cu ei de departe, tocmai de la capatul pamantului consideratia si dragostea tuturor neamurilor pentru Fiul lui Dumnezeu, Cel care va deveni Izbavitorul. Se spune insa ca a existat si un al patrulea mag, in afara de Baltazar, Gaspar si Melchior. Iar acesta a plecat mai tarziu si neputandu-se orienta dupa steaua minunata a ratacit calea, astfel ca a ajuns prin alte locuri, cu mult departe de tinta sa. Abia dupa treizeci de ani ajunse si el la Ierusalim, unde ar fi auzit ca propovaduieste Mantuitorul.

Pe drum, acest al patrulea mag a cheltuit cele trei pietre pretioase pe care le pregatise pentru Iisus. Una dintre perle a daruit-o unui batran zdrenturos si flamand care traia in apropierea unui han, cu a doua perla a rascumparat o fecioara care urma sa fie batjocorita de niste soldati, iar cu cea de-a treia i-a platit pe oamenii lui Irod, ca sa nu-i ia viata unui copilas de doi ani al unei evreice, in vremea cand tiranul a dat ordin ca toti pruncii sa fie omorati.

Obosit, murdar si zdrenturos, asa a ajuns in fata Mantuitorului, Care tocmai fusese pus pe Cruce pentru a fi rastignit. El a privit cu durere la Cel pentru care batuse atata drum in atata amar de ani, nevenindu-i sa creada ca Acesta este condamnat la moarte.

Indrazni sa se apropie de Cruce si spuse cu rusine:

"Sa ma ierti Doamne ca am venit cu asa mare intarziere, iar nu atunci cand te-ai nascut in pestera Bethleemului. Si sa ma ierti ca am venit fara sa am si darurile la mine!”

"Adevar graiesc, spuse Mantuitorul, ca omul trebuie sa-si ceara iertare pentru faptele rele, dar tu numai fapte bune ai facut! Si sa mai stii ca cele trei perle pe care mi le-ai adus, mai mult valoreaza decat darurile pe care mi le-au adus cei trei magi”

Auzind aceasta se mira ca Mantuitorul stia de cele trei perle pe care el "le cheltuise” pe drum si obosit fiind de atata peregrinare si zbucium, puse capul pe o piatra si adormi acolo intru Domnul, chiar sub Crucea lui Iisus, dandu-si sufletul.

Lacrimile Maicii Domnului

Intr-un sat indepartat de munte traia un barbat pe nume Chiriac, trecut prin viata, caruia nu-i puteai schimba parerea, indiferent ca avea dreptate sau nu. Ceea ce nu putea sa creada Chiriac era cum icoanele pot sa planga. Spunea el "icoanele sunt facute din lemn mort, nu au apa in ele sa planga”. Desi auzise de la mai multi cunoscuti despre aceste icoane facatoare de minuni, unii dintre ei care chiar fusesera martorii acestor minuni, Chiriac nu putea sa creada si pace.

In satul lor fusese o biserica mica de lemn care arsese intr-o noapte, iar acum se construia una mai mare si mai frumoasa. Tot ceea ce mai ramasese din vechea biserica era o mica icoana de lemn, a Maicii Domnului, veche de cand lumea, despre care se spunea ca este facatoare de minuni pentru ca scapase din acel incendiu. Chiar daca barbatul ajuta la construirea bisericii noi si-si petrecea mai tot timpul in preajma icoanei, care fusese adusa in noua biserica, nu credea in minunile pe care le putea face si se uita ciudat la cei pe care ii vedea venind sa se inchine la icoana sau ii aduceau flori Maicii Domnului.

Intr-una din zile, desi era sarbatoare, Chiriac lucra in interiorul bisericii hotarat sa-si termine munca. Era singur inauntru, si desi multi il sfatuisera sa nu mai lucreze ca il va vedea Maica Domnului si-l va pedepsi, nu asculta de nimeni si-si continua lucrul, bombanind intruna. La un moment dat, prin acoperisul bisericii care nu era inca terminat, incepu sa ploua. Si ploua asa de tare cum nu se mai vazuse niciodata. Dupa cateva minute ploaia se opri si desi barbatul reusise sa se adaposteasca de ploaie, pe jos, in biserica, era plin de apa. Suparat de aceasta intamplare, Chiriac vru sa se certe cu cineva, dar nu avea pe nimeni in jur.

Uitandu-se apoi spre icoana Maicii Domnului observa ca aceasta era acoperita de mici stropi de apa care semanau cu niste lacrimi. Sigur ca in sfarsit a gasit misterul acestor icoane facatoare de minuni fugi repede la un muncitor care locuia in apropiere sa-i spuna ce a aflat. Dar cand Chiriac ii spuse ceea ce aflase si ca ploaia umpluse biserica de apa, barbatul incepu sa rada de el, spunand ca Chiriac a innebunit. Dar vazand barbatul ca acest Chiriac vorbeste serios, ii spuse ca nu este posibil ceea ce spune el pentru ca in sat nu mai plouase de cateva saptamani.

Barbatul se duse cu Chiriac in biserica sa vada cu ochii lui ceea ce acesta spunea. Cand ajunse in biserica barbatul vazu intr-adevar ca pe chipul Maicii Domnului aparusera lacrimi, dar nu vazu pic de apa in jur si neputandu-si ascunde bucuria, incepu sa se inchine si sa se roage la icoana facatoare de minuni. Chiriac ramase mut de uimire, iar barbatul ii spuse ca acesta sigur fusese un semn de la Maica Domnului pentru el, ca astfel sa nu mai lucreze in zilele de sarbatoare si sa se faca un om mai credincios.

Satul cuviosilor

Un rau vijelios despartea doua sate cu oameni diferiti. Cei care traiau de-a dreapta raului erau considerati sfinti, fiindca – spuneau ei - lucrau numai fapte bune, erau credinciosi, tineau posturile si faceau milostenie, a zecea parte din venitul lor o duceau la biserica. Iar de-a stanga era "satul pacatosilor”, cu oameni lenesi, cam cheflii, care nu prea mergeau pe la biserica si nu tineau poruncile cum trebuie.

Intr-una din zile, se lasa deasupra celor doua sate un nor negru inspaimantator si incepu intr-o clipa o furtuna cum nimeni nu mai vazuse. Se mai linisti un pic furtuna, mai incetara tunetele si fulgerele si ce sa vezi!? Raul incepu sa se umfle vazand cu ochii si inunda gospodariile. Dar ca un facut s-a inundat doar "satul cuviosilor”, nu si cel ,,al pacatosilor”. Multe case ale celor care se credeau sfinti s-au stricat, multe animale s-au inecat si cu multa paguba s-au trezit prin gospodariile lor.

Dupa ce Dumnezeu a dat soare si toate lucrurile s-au linistit, cuviosii au inceputa sa-si puna intrebarea, cum de satul pacatosilor a scapat de inundatie, iar ei s-au trezit cu atata paguba. Unul dintre satenii cuviosi, cunoscut pentru intelepciunea sa, dori sa cerceteze acestea si facu un drum pana la rau. Acolo intalni pe oarecare din satul pacatosilor, il saluta si intra cu el in vorba. Acela i-o lua inainte cu vorba si zise:

- Ce ati crezut, ca daca duceti viata cuvioasa este suficient sa nu va ploua? Eu cam stiu de ce satul vostru a fost inundat si al nostru nu!
- Pai care ar fi motivul?
- Motivul este acesta: ca oricat de smerit esti, de cuminte, de ascultator fata de poruncile lui Dumnezeu, mantuirea nu trebuie lucrata doar pentru tine.
- Pai ne ajutam intre noi, vrem sa ne mantuim sufletele cu totii, spuse "cuviosul”.
- Asa este, va ajutati intre voi, spuse "pacatosul” apasand pe ultimele doua cuvinte. Dar raul acesta nu l-ati mai trecut spre noi de cativa ani buni! Sa veniti aici si sa ne spuneti si noua cuvantul lui Dumnezeu si sa ne invatati viata cuvioasa. De aceea v-a dat Dumnezeu inundatia, fiindca ne-ati lasat sa ne pierdem sufletele desi suntem vecini...
- Pai atunci haidem sa facem pace, spuse sateanul "cuvios”, intinzand mana pacatosului. Si fie ca odata cu aceasta mana intinsa, sa facem din doua sate o singura comuna si impreuna sa ne mantuim!
- Bine ai grait frate! spuse "pacatosul”. Caci mantuirea nu e pentru un om, ci pentru noi toti. Eu gandesc asa, ca omul oricat ar fi de pacatos, se poate apleca dintr-odata spre viata cuvioasa. Sa-L lasam asadar pe Dumnezeu, ca de azi inainte, sa dea soare si ploaie peste amandoua satele, ca impreuna sa suferim si cele bune si cele rele. Si tot impreuna sa ne pregatim pentru dorita intalnire cu Domnul, atunci cand El ne va chema la El sa ne spuna, daca suntem mantuiti sau nu.

Lacrimile lui Hristos

Un tanar monah era tare mahnit ca niciodata nu i se aratase Domnul, in vis sau altfel, ca niciodata nu vorbise macar cu unul din Sfintii lui Dumnezeu. El auzise ca Dumnezeu s-a aratat tuturor fratilor si ca multi frati vorbeau zilnici cu sfintii si atunci hotari sa renunte la calugarie.

A lepadat hainele calugaresti, apoi in lume, intr-o singura zi s-a imbatat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogatas beat apoi a cerut o slujba unui carciumar. Carciumarul i-a dat o slujba de ajutor la bucatarie si i-a dat si o camera. Aici calugarul adormi dar se trezi la miezul noptii dupa obiceiul pe care si-l facuse, caci intotdeauna se ruga la miezul noptii cand era monah. Si-a dat seama ca poate rugaciunea il va ajuta sa mai spele din pacatele pe care le-a facut in acea zi si s-a dus intr-un colt ingenunchind. Acolo rugandu-se l-a podidit plansul. Nu a bagat de seama la lacrimile care ii curgeau, si acolo – dupa atata oboseala si dupa atata pacat - adormi din nou. A dormit adanc si trezindu-se dimineata, a vazut ca locul era patat de sange acolo unde el a plans. S-a uitat peste tot, chiar si in oglinda; si-a cercetat fiecare parte a corpului.

Vazu ca nu are nici cea mai mica zgarietura, ca sangele nu era al lui. S-a uitat mai bine si iar s-a apropiat de locul unde facuse rugaciunea si vazu din nou stropii de sange. Atunci a inteles ca pentru pacatele lui, Hristos plansese odata cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sange.

De ce are asinul cruce pe spate?

Asinul - numit si magar - este un animal des intalnit in legendele si credintele oamenilor. Nepretentios, asinul a fost totdeauna un ajutor pentru om, fiind un bun animal de povara. Credinta populara spune ca diavolul se poate preschimba in orice vietate, dar nu are puterea de a se transforma in magar si nici nu poate face vreun rau acestui animal sau oamenilor care sunt intovarasiti in calatorie sau la munca de un magarus. Calare pe un asin au calatorit Fecioara Maria cu Pruncul Iisus, impreuna cu Sfantul Iosif, atunci cand au fugit in Egipt, pentru a scapa de mania Regelui Irod, care omora toti pruncii. 30 de ani mai tarziu, Mantuitorul Iisus Hristos intra in Ierusalim, intampinat de multimi, purtat tot de un asin. Venea calare pe un animal bland si simplu, dand astfel dovada de smerenie si modestie. Nu a venit calare pe un cal, caci in acea perioada caii nu erau folositi decat de cei bogati sau de soldati, in lupta. Mantuitorul insa era Domnul Pacii, al celor umili si simpli. Asinul a fost binecuvantat de Dumnezeu, caci animalul acesta are, inca de la nastere, semnul crucii pe spinare. Iata ce ne povesteste legenda: “Atunci cand a facut Dumnezeu animalele pe pamant, a facut si pe magar, urechiat si bland tot ca acum ... iar dunga ce o are pe spinare, in forma de cruce, se povesteste ca acest semn i-a fost facut de Dumnezeu, cand l-a binecuvantat, pe vremea cand l-a incalecat Iisus Hristos, spre a intra in Ierusalim.”

„Magarul are cruce pe spate, fiindca a adus in spate pe Cel e a purtat Crucea.“

Povestea lui Bonifatie mucenicul

In vremea sangerosului imparat Diocletian, traia si un tanar care era rob al unei femei bogate pe nume Aglaia, fiica unul vestit prefect roman. Bonifatie, tanarul acesta, era o sluga credincioasa, un om care iubea saracii, dar care traia in pacate trupesti cu stapana sa. In plus i se dusese vestea ca ar fi si cam betiv.

Dar Dumnezeu nu l-a lasat pe acest tanar cu inima mare sa vietuiasca asa si nici nu i-a pregatit vreo pedeapsa, ci prin acest tanar s-a vazut fericita schimbare a pacatosului, care se face sfant prin marturisire si devine mucenic al lui Hristos.

Bonifatie era hulit pentru pacatele lui, dar avea inima sa ajute multi saraci facand milostenii. Dumnezeu a randuit ca si stapana sa sa fie milostiva cu sarmanii, iar in afara de asta, Aglaia avea un respect deosebit pentru mucenici si pentru Sfintele Moaste.

Domnul nu i-a lasat prea mult sa se intineze si le-a dat gandul bun pentru a scapa de pacatele lor..

Intr-una din zile, Aglaia ii spune lui Bonifatie:

- Mergi in Rasarit, unde marturisesc Sfintii, si sa-mi aduci moaste de la Mucenici, ca sa le avem de ajutor spre mantuirea sufletului!

Iar Bonifatie, raspunzand, a zis:
- De vor aduce moastele mele, le vei primi oare?

Iar stapana sa a ras zicand: "Betivule!”.

Apoi a luat Bonifatie cu el douasprezece slugi si multi galbeni si a ajuns la Cilicia, unde erau dati la chinuri Sfintii. Si, aflandu-i pe acestia in chinuri, le saruta legaturile, lanturile si ranile.

Deci, aprinzandu-se de ravna dumnezeiasca, a stat Bonifatie in fata dregatorului, marturisind ca si el este crestin. Si, prinzandu-l, l-au spanzurat cu capul in jos si l-au impuns cu trestii ascutite pe sub unghii si i-au dat plumb topit pe gura, si l-au bagat cu capul in jos intr-o caldare plina de smoala ce fierbea. Dar, din toate, nevatamat a iesit. Atunci dregatorul a poruncit sa i se taie capul. L-au luat apoi ostasii pe sus ca sa execute ordinul si sa-l ucida. Iar Sfantul, dupa ce s-a rugat, si-a plecat capul si a fost taiat. Si ceea ce zisese stapanei sale, razand, cand a plecat, aceasta s-a si implinit in fapta, caci s-a facut mucenic al lui Hristos.

Iar slugile care il insotisera la Roma, daca vazura ca zaboveste, socotira ca va fi umbland prin carciumi dupa betie, cum ii stiau naravul. Iar daca au aflat de chinurile si de taierea ce le-a rabdat si cum si-a dat sfarsitul, au umblat de i-au gasit moastele si, plangandu-l, cadeau catre el, cerandu-si iertare, ca il graisera de rau. Cumparandu-i apoi trupul cu pret de cinci sute de galbeni, l-au adus la Roma. De acestea afland Aglaia, stapana lui, s-a intristat putin, dar a dat slava lui Dumnezeu si l-a primit cu cinste mare si l-a ingropat aproape de cetate, ca la cincizeci de stadii si - facand o biserica cu numele lui, la casa ei in oras - l-a mutat acolo. Si, in toate zilele, la sfintele lui moaste, se faceau multe tamaduiri.

Iar ea, de atunci binevietuind, cu cuviinta si randuiala dumnezeiasca, cu pace si-a dat sufletul la Dumnezeu, facandu-i-se pomenire pentru indreptarea ei pana in ziua de azi.

prenume ortodoxe.

Ana- Este unul dintre numele cele mai larg raspandite, atat la noi, cat si in intreaga lume crestina. Dupa cum Ioachim n-are corespondent feminin, nici Ana n-are corespondent masculin. De la el s-au format si nume derivate, ca Anetasi Anca (Ancuta), sau compuse, ca Mariana,Ana-Maria, Anabela etc. Diminutivele sunt destul de numeroase: Anisoara, Anica, Anita, Anuta, dar si, sub influenta occidentala, Ani sau Anita. Originea numelui este tot evreiasca (Hannah), acesta fiind ruda cu masculinul Anania(Hananyah) si avand semnificatia „Iahve a avut mila“, sau „Iahve s-a indurat“.

Anastasia -  Pe 22 decembrie este pomenita Sf.Mare Mucenita Anastasia, martirizata pentru Hristos la 25 decembrie 304. Numele crestineAnastasie si Anastasia se trag din cuvantul grecesc anastasis,-eos, care inseamna „inviere“, „sculare (din morti)“ (ana, „sus“ + stasio, „a sta“). Tipul de icoana care poarta acest nume infatiseaza Pogorarea Domnului la Iad, asociata Invierii Sale din morti. La noi, numele a circulat de timpuriu, sub forme felurite, astazi tot mai rare: Anastase, Nastase, Nastasia, Nastasia,Nastu (foarte frecvent la aromani), Nastuta, Tase,Tasia etc. Multe s-au pastrat numai ca nume de familie: Anastasiu, Anastasescu, Nastac,Nastase, Nasta, Naste s. a.

Andrei - Sf. Apostol Andrei, "cel dintai chemat" la propovaduire, este, conform traditiei, si primul care a adus crestinismul pe meleagurile noastre. Este praznuit pe 30 noiembrie, iar luna calendaristica urmatoare, decembrie, ii purta in mod traditional numele (Undrea sau Indrea).

Numele Andrei nu-i, cum s-ar putea crede, de origine evreiasca, ci greceasca: Andréas sta in legatura cu andreia, "barbatie, indrazneala" (de la anér, andrós, "barbat"). Forma curenta este Andrei (feminin: Andreea), cu diminutivul Andi(adeseori grafiat Andy, dupa model occidental). In vechime,limba romana a cunoscut si alte forme (Andrii, Andruta, Andries, Andreica etc.), unele disparute cu timpul, altele pastrate doar ca nume de familie.

Antim - Pe 3 septembrie e pomenit in calendarul ortodox Sf. Sfintit Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei, iar in 27 septembrie il praznuim pe Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul (intemeietorul manastirii bucurestene care-i poarta numele, gruzin de origine, dar deplin romanizat). Numele Antim, astazi foarte rar ca nume de botez, este de origine greceasca si inseamna „infloritor“ (de la ánthos, „floare“, ori poate de la anthó, „a inflori“) sau, in sens figurat, „prosper“. Anthemiosera un nume frecvent in greaca veche (devenit in neogreaca Anthemis si Anthimos), iar Anthemia(„Cea infloritoare“) - cu varianta Antheia - era supranumele unor zeitati feminine (Afrodita, Hera).

Antipa - Pe 10 ianuarie e pomenit in calendarul ortodox Cuv. Antipa de la Calapodesti. Numele, de oarecare raspandire la inceputurile crestinismului (vezi regele Irod Antipa sau Sf. Antipa, episcop al Pergamului), se intalneste astazi extrem de rar ca nume de botez. Originea lui este greceasca, constituind o prescurtare dinAntipátros, „[cel ce este] impotriva tatalui” (dar si cu semnificatia de „opus” sau „potrivnic” in general). La noi este intalnit mai ales ca nume monahal. Ca nume laic, cunoaste si variantaAntip. De la Antip[a] provin rarele Tipa, Tipan,Tipei, Tipel, Tipelea, Tiplea etc. 

Antonie, Sf. (251-356), numit de Sf. Athanasie fondator al monahismului. S-a nascut la anul 251 in localitatea Coma, in Egiptul de Mijloc. La 305 se retrage din singuratatea sihastreasca si intemeiaza o comunitate de eremiti.

Calinic - Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, praznuit in ziua de 11, este cel mai de seama sfant roman din calendarul lunii aprilie. Calinic, numele calugaresc al acestuia, de straveche origine greceasca, este analizabil in ajectivulkalos („frumos“ sau „bun“, in functie de contextul gramatical) si substantivul nike („victorie“), avand sensul sintetic de „Invingatorul“ sau „Biruitorul“. Astazi nu mai functioneaza ca nume de botez, dar dainuieste ca nume monahal. Limba noastra veche a cunoscut si forma Calinic, precum si femininul (foarte rar) Calinichia. Desi provenite din slava, Calin si Calina ar putea avea aceeasi radacina (nu si Catalina/Catalin, care stau in legatura mai degraba cu Ecaterina).

Cezar-Cezara-Cezarina provine dintr-un supra-nume purtat de ginta Iulia, din care se vor trage Caius Iulius Cezar şi Octavianus August; cuvântul de bază exprima, probabil, originea şi misiunea divină a ginţii. Ulterior, a devenit nume personal, acordat unor împăraţi, şi apoi nume comune, însemnând: împărat, stăpânitor; astfel, a rezultat în limba germană cuvântul Kaiser - împărat, iar: ţezar = ţar = împărat; mult mai târziu a început a fi folosit ca nume de botez.Sfantul Cezar este sarbatorit pe data de 8 decembrie.

Constantin -  De origine latina, numele vine de laconstans, constantis („constant”, „ferm”). Cel mai de seama purtator al lui a fost Sf. Imparat Constantin cel Mare, ce a pus capat persecutiilor anticrestine (313), a convocat primul sinod ecumenic (Niceea, 325) si a intemeiat Constantinopolul (mai 330). La romani, principalul purtator al numelui a fost Sf. Voievod Martir Constantin Brancoveanu. Inrudite direct cuConstantin sunt nume precum Constantiu siConstanta (mai rar Constantina). Constant a ajuns la noi relativ recent, pe cale culta. In limba veche era curenta forma Co(n)standin. Din aceeasi familie mai fac parte Costea, Costache,Costin(a), Codin(a), Dinu, Dina, Tinu, Tina etc., iar dintre diminutive trebuie consemnate macar:Costel(us), Costi(ca), Costas, Tica, Ticu, Titi(sor), Titel(us), Dinicu, Dinica, Tinut, Tinel, sau femininele Tanta, Tantica, Tanti. 

Cristian - Cristian si Cristi(a)na stau in legatura cu numele lui Hristos (Cristos, Christos) si cu denumirea de crestin, fiind atribuite cu precadere celor nascuti de Craciun sau in apropierea Craciunului. Formele moderne par sa aiba la baza mai ales numele latine Christianus siChristiana (formele grecesti sunt Christianos siChristina). Din aceeasi familie onomastica fac parte la noi vechile Carstian, Carstiana, Carstea,Cristel, Cristea, Cristache, Hristea (la aromani:Hristu), Hristache, Hristina, Hristiana etc. Diminutivele cele mai frecvente sunt Cristi siCristinel (uneori grafiate, dupa model apusean,Christi/Christinel), aplicabile ambelor sexe. In vechime erau mai numeroase decat astazi compuse ca Cristofor, Hristofor, Cristodor, Hristodor, de provenienta greceasca.

Daniel - Cuviosul Daniil Sihastrul (duhovnicul lui Stefan cel Mare) este pomenit pe 18 decembrie.Daniel este numele unui important profet biblic, insemnand in evreieste „Dumnezeu m-a judecat“ (daniyyel). In romana veche a circulat mai ales forma Daniil (pastrata in limbajul bisericesc). Desi nu-i sigur, Dan (cu diminutivul frecvent Danut, cu femininul mai nou Dana si cu numeroase alte derivate) ar putea fi o prescurtate de la Daniel (in evreieste: dan, „jude“). Alte forme romanesti (iesite din uz ca nume de botez): Danil, Danila (de unde Nila),Danaila etc. Diminutive rare: Dani, Danielut.

Dumitru -  Pe 26 octombrie este cinstit Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir, iar pe 27 facem pomenirea Cuviosului Dimitrie cel Nou Basarabov (din Basarabi), ocrotitorul Bucurestilor. Originea numelui e greceasca si aminteste de vechea zeita Demeter. Crestinismul a impus numele masculinDemetrios, explicat uneori ca simplificare a luidemometer, „maica poporului” (demos = popor;meter = mama), pronuntat in neogreacadimomitir. La noi, pe langa numele barbatestiDumitru, Dimitrie (cu prescurtari ca Mitrea, Mitru,Mitu, Dima si diminutive ca Mitrus, Mitrut, Mitrel, Mitrica, Mitus, Mitel, Mitica, iar uneoriMitty, sub influenta occidentala), exista si numele femeiesc Dumitra (de unde Mita si alte forme diminutivate), inca de oarecare raspandire in mediul rural.

Elena - Stravechiul nume Heléne este explicat de unii prin gr. heláne (“torta”, “faclie”, dar si „foc sacru”, la sarbatorile numite Heleneia, dedicate zeitei Artemis), iar de altii prin gr. héle (“lumina arzatoare a soarelui”), cu presupunerea caHelena ar fi fost o straveche divinitate indo-europeana a luminii solare. Daca in lumea pagana cea mai faimoasa purtatoare a acestui nume fusese Elena din Troia, in lumea crestina cea mai vestita Elena este mama imparatului Constantin cel Mare (descoperitoarea la Ierusalim a crucii lui Hristos), mutata la Domnul in anul 327. Elena continua sa fie, alaturi de Maria, cel mai raspandit nume femeiesc din lumea crestina. La noi sunt cunoscute forme ca Elina, Ilina, Ileana, Leana, Leanca, Ilinca, Elencaetc., iar ca diminutive: Ilenuta, Ilenus(a), Ilinuta, Lenuta, Lenus(a), Lena, Leni, Lina,Nuta, Nuti, Nutica, Nutisor si altele.

Eugenia - Sf. Cuv. Eugenia este cinstita de Biserica Rasaritului pe 24 decembrie, in vreme ce apusenii o pomenesc pe 7 februarie. Vechile nume grecesti Evghenios si Evghenia (in neogreaca: evghenes, „nobil“; evgheneia, „noblete“), insemnand „de bun neam“ (ev, „bun“ + ghenos, „nascut“), s-au consolidat in onomastica europeana si prin adjectivul latinesceugeneus sau eugenius („de bun soi“). La noi s-au folosit relativ tarziu (incepind de prin sec. 17). Formele mai vechi sunt neogrecesti si se recunosc din pronuntia cu v  si ghe (Evghenie,Evghenia, Ghenia, Ghenea, Ghinea etc.); formele mai noi sunt neolatinesti si se recunosc din pronuntia cu u si ge (Eugen, Eugeniu, Eugenia,Genu, Gena, Genia etc.). De aici si diminutivele Jeni, Jenel, Jenica.

Fevronia -  Sf. Mare Mucenita Fevronia, monahia din Nisibe, taiata in bucati pe vremea persecutiei lui Diocletian (304), e pomenita pe 25 iunie (nu trebuie confundata cu Fevronia din sec. 7, fiica imparatului Heracliu, mare facatoare de minuni, moarta de moarte buna si pomenita pe 28 octombrie). Numele ne vine din greceste (Febronia), dar originea lui mai indepartata e desigur latineasca, fiind inrudit cu numele luniifebruarie (la romani, ultima luna a anului), care sta in legatura cu februo, “a purifica”, si cufebruus, “purificator” (numele calendaristic se explica prin ceremoniile de purificare specifice celei mai importante sarbatori a lunii, dies februatus, in cadrul asa-numitelor Lupercalii). La noi, pe lnga forma de baza, Fevronia, sunt atestate si variante precum Frivonia sauHevrona, mai rar masculinul Febronie (Fevronie).

Filip - Pe 5 octombrie este pomenit Sf. Mucenic Filip, Mitropolitul Moscovei (m. 1569), iar pe 11 il pomenim pe Sf. Apostol Filip din Ierusalim (a nu fi confundat cu Sf. Apostol Filip din Betsaida Galileei, din ceata primilor 12 alesi ai Domnului), unul dintre cei 7 diaconi apostolici (vezi Fapte 6, 5). Romanescul Filip il reproduce pe grecescul Phílippos, nume foarte raspandit in Grecia antica si in vechea Macedonie (a fost numele tatalui lui Alexandru cel Mare), insemnand „iubitor de cai” (de la philos, „iubitor de”, si hippos, „cal”). In traditia noastra populara, Sf. Filip pazeste satele de lupi. Masculinul Filip (diminutiv: Filipas) are derivate ca Filipache (Pache), Filipan (Lipan),Filipin, si corespondente feminine precum Filipa,Filipia, Filipina - tot mai rare astazi.

Gavriil - apare, in ambele Testamente, drept calauzitorul spre adevar si vestitorul ceresc cel mai de seama al Cuvantului dumnezeiesc (fiind cunoscut mai ales datorita profetului Daniel si evanghelistului Luca). Gabri’El inseamna in evreieste „Dumnezeu a fost puternic”, tragandu-se din radacina verbala gabar, „a fi puternic”, alipita numelui dumnezeiesc El (prescurtare de la Elohim).

Ghelasie - Pe 6 iunie este pomenit Sf. Mucenic Ghelasie (mort prin sabie), iar pe 30 iunie il cinstim pe Sf. Ierarh Ghelasie de la Rmet (arhiepiscop al romnilor transilvaneni din sec. 14, canonizat abia in 1992). De origine greceasca, numele (astazi foarte rar ca nume de botez, dar inca frecvent ca nume calugaresc sau ca nume de familie) sta in legatura cu gelaseio, “a zmbi”, “a fi vesel”. Ca semnificatie, este echivalent cu Hilarios (de la hilaros, “vesel, placut”), regasibil si la noi sub formele Ilarie(Ilaria), Ilarion, ca si cu neaosul Bucur (ce a dat numele Bucurestiului). Ghelasie este atestat la noi (mai ales in Moldova si Transilvania) si sub forme ca Ghelase, Ghilasa, Ghelafi, Ghilasie,Ghelea, Ghilea, Lasie, dar si Velase, Velasie. Forma Ghelasia este foarte rara (regasindu-se aproape exclusiv in mediul monahal).

Gheorghe - Sf. Mare Mucenic Gheorghe este sarbatorit pe 23 aprilie, dar in calendarul lunii gasim si altii purtatori ai numelui Gheorghe, precum Cuviosul de la Maleon (4 aprilie) sau Episcopul Mitilenei, supranumit „Marturisitorul“ (7 aprilie). Numele e foarte raspandit in lumea crestina, iar originea lui e greceasca: Georgios, de la georgos, „taran“, „lucrator al pamantului“. La noi, formele traditionale Gheorghe (cu diminutive ca Gheorghita, Ghita etc.) siGhe(o)rghina (cu diminutive ca Gheorghita,Gherghinica etc.) sunt tot mai concurate de formele neologice latinizante George, Georgeta,Georgiana (cu diminutive ca Georgel, Gica, Gigi,Gigica, Geta, Getuta etc.). Are forme, derivate si diminutive foarte numeroase, din care n-am retinut aici decat pe cele mai des uzitate.

Gherman - O data cu Cuv. Ioan Casian este pomenit la noi oficial (incepand din 1992) si Cuv.Gherman din Dobrogea. Numele Gherman este de certa origine latina (chiar daca la noi pare sa fi revenit pe filiera greco-slava), rezultand din substantivul comun germanus, „frate/sora nascuti din aceiasi parinti“ (ceea ce in romaneste spunem: „frate bun“ sau „sora buna“). Desi foarte raspandit in primele veacuri ale crestinismului, azi e rar intalnit ca nume de botez, pastrandu-se mai ales ca nume de familie sau ca nume calugaresc.

Grigore - Pe 10 ianuarie este cinstit Sf. Grigorie de Nyssa, iar pe 25 - Sf. Grigorie de Nazianz, zis si „Teologul“ (care este si unul dintre Sf. Trei Ierarhi praznuiti laolalta pe 30 ianuarie). In greceste, gregórios inseamna „cel treaz“, „veghetorul“ (de la gregoreo, „a fi/sta treaz“, „a priveghea“). Limba bisericeasca pastreaza forma veche Grigorie, dar in limba moderna s-a impus forma Grigore (de unde si prescurtareaGore). Desi purtat de numerosi sfinti, atat in Rasarit, cat si in Apus, astazi numele este tot mai rar. Diminutivele curente sunt Grigoras si, sub influenta occidentala, Grig (uneori dezvoltat autohton in Griguta). Derivatele feminine -Grigorita, Grigorina - se intalnesc inca si mai putin.

Haralambie -  Sf. Sfintit Mucenic Haralambie figureaza in calendarul bisericesc pe data de 10 februarie. Rar astazi la noi ca nume de botez, dar bine reprezentat ca nume de familie,Haralambie - nume specific crestin - are origine greceasca, fiind compus din chara („har“, „gratie divina“) si lambos („lumina“, „stralucire“), deci talcuindu-se: „lumina harica“ sau „stralucire a harului“. In aria romaneasca se intalneste si sub forme ca Haralamb sau Haralampie, mai rarHaralampi sau Haralambi.

Iacov - In luna octombrie sunt cinstiti atat Sf. Apostol Iacov al lui Alfeu (pe data de 9) cat si Sf.Sfintit Mucenic si Apostol Iacov, ruda Domnului (pe data de 23). Numele de Iacov sau Iacobprovine din ebraica si, dupa unii, ar avea semnificatia „Dumnezeu a aparat“ (Ya’akobh). Traditia biblica ii atribuie semnificatia „cel care tine de calcai“ (vezi Facerea 25, 26: „Apoi a iesit [din pantecele maicii sale] fratele sau, care tinea cu mana de calcai pe Esau; si de aceea i-am pus numele Iacob [de la akeb = calcai]“). La noi sunt traditionale formele cu v final (Iacov,Iacovachi etc.), dar azi au prevalenta, datorita influentelor apusene, formele cu b final (Iacob,Iacobut etc.). Ca nume de botez, este tot mai rar si nu are corespondent feminin.

Iisus - reda (ca si Iosua) pe evreiescul Iosua sau Iesua, nume care inseamna "Dumnezeu este (Cel ce da) mantuirea", deci "Mantuitorul" lumii. Acesta e si numele propriu al Domnului (echivalentul a ceea ce numim astazi "nume de botez"), descoperit de inger Mariei (vezi mai sus), dar si lui Iosif (vezi Matei 1, 21: "Ea va naste Fiu si vei chema numele Lui Iisus, caci El va mantui poporul Sau de pacatele lor"). 

Ioachim - Pe 9 septembrie, imediat dupa marele praznic al Nasterii Maicii Domnului, Biserica ii praznuieste pe Sfintii si Dreptii Ioachim si Ana, parintii Fecioarei Maria. Ioachim e mai rar astazi ca nume de botez, fiind mai des intalnit ca nume calugaresc. In lumea traditionala el era insa destul de frecvent, fie ca atare, fie in diferite forme prescurtate (Iachim, Achim, Ichim etc.), devenite ulterior nume de familie. Diminutivul obisnuit e Chimu (uneori: Chimut). Numele n-are corespondent feminin, iar originea lui este evreiasca (Jehojakim), cu semnificatia „Iahve [Dumnezeu] a indreptat“, sau „Iahve a ridicat“.

Ioan - Cei mai ilustri purtatori ai acestui nume au fost Sf. Ioan Botezatorul si Sf. Ap. si Ev. Ioan (pomenit chiar in mai, pe data de 8). Traditia romaneasca il numara, intre altii, pe Sf. Mc. Ioan Valahul (12 mai). Aproape 3 milioane de romani si romance poarta numele de Ion (forma neaosa), Ioan, Ioana (fie ca atare, fie in diferite variante: Ionel, Nelu, Ionica, Nica, Ionut, Onut,Ionela, Nela, Ionica, Oana s. m. a.), alcatuind cea mai bogata familie onomastica de la noi. Numele e de provenienta evreiasca: Yehohanan, „Yahve [Dumnezeu] a avut mila”.

Irina-Irineu - Pe 6 aprilie e trecut in calendar Sf. Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium, iar pe 16 Sf. Mucenita Fecioara Irina (pomenita laolalta cu Agapia si Hionia). Desi relativ frecvent ca nume calugaresc, masculinul Irineu e tot mai rar astazi ca nume de botez. Mult mai raspndita e forma feminina Irina, care se trage direct din substantivul grecesc eirene, „pace“. Eireneapare in mitologie ca nume al uneia dintre cele trei chore (fiicele lui Zeus si zeitei Themis). In Bizantul crestin, numele a capatat o noua demnitate sacra si imperiala (l-au purtat mai multe imparatese si sfinte). La noi, diminutivul cel mai raspndit este Irinuca, iar mai rarul Irinelse foloseste pentru ambele sexe.

Iuliu - Pe 18 mai e pomenita de Biserica Sf. Mc. Iulia, iar pe 27 - Sf. Mc. Iuliu Veteranul. Originea numelui Iuliu/ Iulia e latineasca si, dupa unii, sta in legatura cu numele divinitatii supreme romane: Iovis (Jupiter sau Joe). Cert este ca avem de-a face cu doua vechi nume gentilice. Din ele au derivat, intre altele, si Iulian/Iuliana(ajunse la noi pe cale culta). Formele romanesti traditionale sunt Iulie (doar mai tarziu Iuliu), Iula,Iulita, Ule(a), Ulian, Ulina, Uliana s. a., mai rar cuJ sau Gi initial (Jula, Giula etc.).

Maria - este un nume pentru care s-au avansat peste 60 de solutii etimologice, dintre care 3 sunt dominante. In aramaica, Maryam inseamna „doamna”, „stapana”. Dupa Fericitul Ieronim (traducatorul Vulgatei), care-l explica prin limba ebraica, numele s-ar compune din mar(„picatura”) + yam („mare”), deci „picatura [de apa] de mare”, in lat. stilla maris (de unde si stella maris  - „steaua marii” - de mai tarziu, celebra denumire a Fecioarei in imnologia apuseana). Dar numele evreiesc Maryam sauMiryam ar putea fi si de straveche origine egipteana, tragandu-se din verbul mri, „a iubi”, cu sufixul afectiv ebraic - am, deci „cea draga”, „cea iubita”.

Marta - Deodata cu Cuv. Simeon Stalpnicul e cinstita si Cuv. Marta, maica sa. Numele Marta e de origine biblica (in Noul Testament il poarta una dintre cele doua surori ale lui Lazar) si sta in legatura cu substantivul arameean marta, „doamna“, „stapana“. La noi, sub influenta slava, sunt atestate si formele Martfa si Marfa. Uneori, sub influenta apuseana, este grafiat Martha. Numele ar fi putut patrunde si pe filiera latina(„latinul Marta, un cognomen din epoca republicana“) si atunci ar putea fi in legatura cuMartin si cu derivatele acestuia (Martina, Martian,Martinian etc.), explicate de obicei, ca si numele lunii martie, prin teonimul pagan Mars, Martis (zeul razboiului, la romani).

Mihai - Pe 8 noiembrie este marele praznic al Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil, numiti in traditia romaneasca si Sf. Voievozi (ai ostirilor ceresti). Mihail este implinitorul dreptatii dumnezeiesti, purtand in mana dreapta sabia de foc. La porunca Domnului, el l-a alungat din cer in beznele adancului pe Lucifer, ingerul razvratit. Numele, de origine evreiasca (Miha’El), se talmaceste „Cine este ca Dumnezeu?“ (mi, „cine“; ke, „ca“; El, prescurtare de la Elohim). In romaneste, formele cele mai frecvente sunt astazi Mihai, Mihail, Mihnea, Mihaela, cu diminutivele Mihaita,Misa sau Michi (acesta din urma cu grafii variate si utilizat pentru ambele sexe). Dintre formele mai vechi, multe au supravietuit doar ca nume de familie: Mihaila, Mihalache, Mihalcea, Mihu etc.

Nicolae - La 6 decembrie este praznuit Sf. Ierarh Nicolae (sec. 4), unul dintre cei mai populari sfinti din calendar. De origine greceasca (Nikolaos), numele este format din doua cuvinte:nike, „victorie“ (de la nikao, „a invinge“), si laos, „popor“, putandu-se talmaci prin „obsteasca biruinta“. Forma latina Nicolaus sta la baza formelor moderne. La noi, forma cea mai veche pare sa fie Nicoara (de unde popularul „San Nicoara“), iar cea mai raspandita in timp si spatiu - Nicula(i)e. Nicolae este o forma mai recenta, ca si femininul Nicoleta. Alte forme atestate sunt Nicola, Nicula, Necula, Neculai etc., iar pentru femei - Nicolina sau Niculina. Prescurtarile si diminutivele sunt si ele numeroase: Nicu, Nicusor, Cula(i)e, La(i)e, Na(i)e, Naica s. a.

Paraschiva -  Sfanta Cuvioasa Paraschiva, sarbatorita in ziua de 14 octombrie, este socotita ocrotitoarea Romaniei. Numele este specific crestin si are origine greceasca: Paraskeué, „pregatire”, dar si [ziua de] „vineri” (vinerea fiind ziua de dinaintea Sabatului), de unde denumirea populara de Sfanta Vineri (atribuita nu doar sfintei propriu-zise, ci si unui personaj feminin fantastic din basmele si legendele noastre, ce pare mai degraba imaginea increstinata a unei vechi zeitati pagane, ca si personificarea altor zile ale saptamanii, mai ales Sfanta Miercuri si Sfanta Duminica). Forma Parascheva este una grecizanta, la noi formele traditionale fiindParaschiva (diminutive: Chiva, Chivuta) siParaschiv (diminutive: Chivu, Chivut), astazi destul de rare ca nume de botez.

Pavel este forma romaneasca a lui Paul (lat.Paullus, explicat prin adjectivul paullus, „mic”), incetatenita sub influenta greco-slava.Paul/Pavel, supranumit „Apostolul neamurilor”, s-a adaugat mai tarziu cetei apostolice, dupa vestita convertire de pe drumul Damascului, cand a avut vedenia luminoasa si a auzit glasul Domnului: „Saule, Saule, pentru ce Ma prigonesti? Iar el [Saul, viitorul Paul/Pavel] a zis: Cine esti, Doamne? Si Domnul a zis: Eu sunt Iisus pe Care tu Il prigonesti. Greu iti este sa lovesti cu piciorul in tepusa...” (Fapte 9, 4-5). Din prigonitor al crestinilor, Saul devine, sub noul sau nume (interpretat ca expresie a smereniei primenitoare), cel mai asiduu propovaduitor al cuvantului evanghelic, sfarsind martirizat la marginea Romei (dupa unii, cam deodata cu Sf. Petru). La noi, formele cele mai raspandite ale numelui au fost Pavel, Paval,Pavlu, Pavle (ultimele trei iesite azi din uz), cu diminutive ca Pavelica, Pavalas, Pavuetc. (pentru femei: Pavelina, Paulina, Polina, cu diminutive rare ca Paulica, Paulita,Pavelica, Pavelita, Pavaluta, Paveluta etc.). Paul (pronuntat uneori Pol si diminutivat mai ales Paulica) si Paula sunt forme neologice, ajunse la noi sub influenta occidentala, mai ales catolica. La fel si Paulin (care apare insa mult mai rar) si chiarPaulina (desi acesta din urma are si unele precedente locale). Ca si numele Petru,Pavel/Paul sta la baza multor nume de familie (Pavelescu, Pavlovici, Paulescu,Paulian etc., etc.).

Petru (nume corespunzand gr. pétros si aram.kepha, cu intelesul de „piatra, stanca”) se lamureste prin Evanghelie: „Iisus, privind la el [la Simon, fratele lui Andrei], i-a zis: Tu esti Simon, fiul Iona; tu te vei numi Chifa [Chefa] (ce se talcuieste: Petru)” (Ioan 1, 42; subl. n.). „Si Eu iti zic tie ca tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18 - loc invocat abuziv de catolici pentru fundamentarea „primatului papal”, scaunul de la Roma fiind, prin traditie, „scaunul Sfantului Petru”). Fruntas al apostolilor (fiind cel mai in varsta dintre ei), Simon-Petru a fost martirizat sub imparatul Nero, pe colina Vaticanului, chiar in locul unde astazi se inalta marea bazilica San Pietro. La romani, Sf. Petru este prezent deopotriva in traditia folclorica (Sampetru) si in cea bisericeasca. Mostenit din latina populara in formaChetru (Sanchetru, de la Sanctus Petrus), numele a fost reintrodus ulterior pe filiera greco-slava, formele lui romanesti cele mai raspandite fiind Petru, Patru si Petre(diminutive: Petrut, Patrut, Petrus, Patrus, Petrica, Petrisor etc.), cu femininul Petra(diminutive: Petruta, Patruta, Petrica s. a.). Numele mic Petru sta la originea multor nume de familie (dintre care unele au fost initial tot nume de botez: Petrea, Petrache,Patrascu etc.). Petroniu si Petronela (nume rare la noi, cu caracter neologic si livresc) n-au legatura etimologica cu numele grecesc al apostolului, ci provin din vechiul nume latin Petronius (de la petro, „berbec”).

Rafael – Nu foarte popular in spatiul romanesc, prenumele de baiat Rafael provine de la forma de origine ebraica Raphael, purtat de unul dintre arhangheli. Pentru a stabili cu exactitate semnificatia numelui Rafael, trebuie sa identificam, in prima instanta, elementul „el-”, ce provine de la Elohim, numele divinitatii, iar mai apoi, sa facem referire la verbul „rapha”, ce inseamna „a vindeca”. In aceste conditii, spunem ca semnificatia numelui Rafael este „Elohim a vindecat”.Fiind un nume frazeologic, unii specialisti au cautat sa gaseasca si o explicatie pentru aceasta intepretare. Astfel, acestia au ajuns la concluzia ca exista posibilitatea ca numele sa arate ca Elohim ar fi vindecat durerea unor parinti daruindu-le un copil, dupa ce un altul se stinsese din viata. Cat despre fenomenul de raspandire, acest nume de persoana a patruns in onomastica noastra pe filiera greco-slava; de pilda, in tarile apusene, prenumele masculin Rafael este foarte popular.

Sava - Pe 12 aprilie este pomenit Sf. Mucenic Sava de la Buzau, iar pe 24 (impreuna cu altii) Sf.Ierarh Marturisitor Sava din Ardeal. Numele Savasau Sav(u) - care astazi apare la noi aproape exclusiv ca nume de familie, cu numeroase derivate: Savescu, Savulescu etc. - are o etimologie controversata: unii l-au pus in legatura cu vechea asezare Sabate(s) din Etruria sau cu vechea regiune Sabina din Italia centrala („sab[at]in“: care este sau provine de acolo), altii cu orasul Saba din apropierea Marii Rosii, iar altii chiar cu denumirea evreiasca a smbetei (Sabat). In onomastica monahala dainuieste mai ales derivatul Savatie, iar in cea mireneasca - Savin/Savina. (in concurenta cu formele neologice Sabin/Sabina). Rarul Savel ar fi putut fi, la origine, un diminutiv.

Silvestru -  Sf. Silvestru (fostul episcop al Romei, despre care se spune ca l-ar fi botezat pe Sf. Constantin cel Mare) este pomenit pe 2 ianuarie. Numele este de origine latina: adjectivulsilvester, „de padure, padurean”, derivat din substantivul silva,-ae, „padure”. Are si la noi destula vechime (este atestat in documentele cancelariei lui Stefan cel Mare) si a cunoscut formele cele mai variate: Silivestru, Silevestru,Silavestru, Selvestru, Selevestru, Selivestri,Salivastru, Salavestru, Salavastru, Solovastru(care e si toponim) etc. Astazi Silvestru apare aproape exclusiv ca nume de familie.

Simion - In prima zi a Anului Bisericesc este praznuit Cuv. Simeon Stalpnicul, mare ascet si rugator din sec. 5, despre care se spune ca s-a nevoit 47 de ani in varful unui stalp. Purtat de multi sfinti crestini, numele Simeon (Simion) e de origine evreiasca: Shim[e]on, de la shama, „a auzi“ (intelesul ar fi: „Dumnezeu a auzit“). A fost numele Dreptului Simeon, batranul care L-a marturisit in Templu pe pruncul Iisus ca Mantuitor, dar si al celui mai varstnic dintre Apostoli (Simon Petru/Chefa). Sub forma Simon, numele poate fi insa explicat si prin limba greaca (simos, simon, „carn“). Din el se trag Sima,Siman, Simin, Siminic, Simina, Simona etc.

Stefan - Pe 27 decembrie este ziua Sfantului Apostol si Arhidiacon Stefan, cel dintai mucenic al crestinatatii. Numele este de origine greceasca - Stephanos - si inseamna „coroana“, „ghirlanda“, „cununa“ (cu care erau incununati invingatorii). La noi, formele curente au fost si sunt Stefan si Stefan(i)a, diminutivate mai alesFane, Fanel, Fanica, Fanita, Fana, Fanica, iar uneori - sub influenta straina - Fanny. Destul de des se folosesc si diminutivele Stefanel sauStefanita, mai rar Stef(i). Mai recent a aparut si forma feminina Stefanela (ce pare sa fi prins mai bine decat vechea Stefanida - numele unei mucenite trecute in calendar).

Teodor(a) -  Numele crestin Teodor(a) e bine reprezentat in calendarul lunii februarie: pe 8 - Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat, pe 11 - Sf. Teodora imparateasa, pe 17 - Sf. Mare Mc. Teodor Tiron. Originea este greceasca, compunandu-se dintheos, „Dumnezeu“, si doros, „dar“ („darul lui Dumnezeu“). Numele este foarte raspandit pana astazi si din el se trag la noi forme ca Toader,Tudor, Tudora, Doru, Dora, Dorin, Dorina etc. Numele corespunde, ca inteles si structura, evreiescului Matei, latinescului Deodatus si slavului Bogdan.

Toma - Pe 6 octombrie, Biserica il cinsteste pe Sf. Apostol Toma. In limba aramaica, vorbita de evrei pe vremea Mantuitorului, cuvantul toma(numai ulterior devenit nume propriu) insemna „frate geaman“, de unde si supranumele grecesc al Apostolului Toma: Didymos(„Geamanul“). Avand demnitate apostolica, numele Toma e bine reprezentat in calendarul crestin. In romana numele a avut multe forme, care n-au rezistat timpului (sau au supravietuit doar ca nume de familie): Toman, Tomus,Tomas, Tomos, Tomsa, Tomcea etc. (cu corespondente feminine precum Tomana,Tomina, Tomuta etc.). Toma - nume de botez inca destul de frecvent  - are azi ca principale diminutive pe Tomita si, sub influenta apuseana, Tom-Tomi.

Vasile - Luna ianuarie incepe cu praznicul Sf. Vasile cel Mare (sarbatorit si pe 30, ca unul dintre cei trei Sf. Ierarhi). Numele, foarte raspandit in toata lumea crestina, provine din grecescul basileios, ce la randul lui sta in legatura cu basileos, „rege”, „imparat”, „bazileu”. Latinii l-au redat prin Basilius. La noi e curenta astazi forma Vasile (la vechiul Vasilie pare sa fi renuntat chiar si conservatoarea limba bisericeasca), cu prescurtarea populara Sile. Feminine ca Vasila sau Vasilca se intalnesc astazi destul de rar, fiindu-le preferat mai gratiosul Vasilica. Diminutivele mai frecvente sunt Vasilica si Sica/Sica.

Zaharia - Sf. Prooroc Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul si preotul care a incredintat-o pe Maria lui Iosif, figureaza in calendarul bisericesc la data de 5 septembrie. Nu trebuie confundat cu Proorocul Zaharia din Vechiul Testament (pomenit la ortodocsi pe 8 februarie, iar la catolici pe 6 septembrie). Numele Zaharia, exclusiv masculin, e de origine evreiasca:Zekaryah, „Yahve si-a adus aminte“ (de la zakar, „a-si aminti“), cu forma greco-latina Zacharias. La noi a cunoscut si forme ca Zaharie, Zahara,Zaharca, Zariia, Harea etc., diminutivele preferate fiind Zaharica si Zahu (acesta indeosebi la aromani). Azi e foarte rar ca nume de botez, perpetuandu-se mai ales ca nume de familie.