Cuviosul Alexie, omul lui Dumnezeu

Se spune ca demult, ar fi fost un imparat puternic care avea un fiu, pe cat de destept si de chipes, pe-atat de ascultator.

Cum baiatul crescuse, imparatul s-a hotarat sa-l insoare cu fiica unui alt imparat vecin. Fiul, Alexie era numele sau, nu s-a impotrivit, dar de cum s-a sfarsit nunta in biserica, fara sa sufle o vorba, a plecat, nu se stie unde si nu s-a mai stiut de el. De cum a iesit din biserica, Alexie a mers tot inainte, pana ce a ajuns la o manastire. Acolo, s-a rugat sa-l primeasca si pe el si, dupa o vreme, ducand viata cucernica, s-a calugarit.

Cand staretul a murit, ceilalti monahi au vrut sa-l numeasca pe el egumen (staret), dar iarasi Alexie nu s-a invoit cu onorurile si, in taina, a parasit manastirea. Intre timp, anii si posturile ii brazdasera obrajii, altadata rumeni, iar barba lunga ii ascundea chipul. In straie sarmane si astfel schimbat la fata, Alexie se intoarse la tatal sau, caruia, fara sa-i spuna cine este, i-a cerut o camaruta langa grajduri. Acolo a mai trait el cativa ani, in reculegere, rugaciuni si post, nestiut si singur, doar cu Dumnezeu in suflet si ingrijind de animale.

Iata insa ca, intr-o buna zi, clopotele bisericii au inceput sa bata. Cand s-au dus la biserica, sa vada cine murise, oamenii au ramas muti de uimire: clopotele bateau singure, netrase de mana de om. Si tot atunci, slujbasii curtii imparatesti au vazut in chilioara strainului o lumina vie, de parca ar fi fost inauntru o torta aprinsa. Cand au dat fuga sa vada ce s-a intamplat, l-au gasit pe calugar mort, intins la pamant, cu mainile pe piept puse cruce, iar in jurul lui pluteau prin aer limbi de foc luminoase, care insa nu incendiasera incaperea. In maini, monahul tinea o scrisoare si, oricat s-au straduit ei sa i-o smulga, nu au izbutit.

Chemat in graba, imparatul a poruncit sa i se aduca scrisoarea, dar nimeni n-a putut-o lua. Dar cand s-a apropiat el insusi de cel mort, a luat scrisoarea usor, fara opintire. Pe hartie, statea scris: Eu sunt fiul tau, cel de multi ani pierdut... Alexie. Era in ziua de 17 Martie.

De atunci, an de an, lumea ortodoxa, romanii de pretutindeni serbeaza Alexiile sau pe Cuviosul Alexie, Omul lui Dumnezeu, Alexie cel Cald sau Omul cel cald al lui Dumnezeu, cum i se mai spune. Pentru ca in ziua lui, in fiecare an pamantul se dezgheata si invie toate ganganiile, iar pamantul se dezmorteste.

Al patrulea Mag

Trei magi urmarind steaua minunata au ajuns la pestera din Bethleem, la timp cat sa dea in dar noului nascut - Care va aduce bucurie intregii lui, Imparatului a toata faptura, Sfantului lui Dumnezeu, Mantuitorului - aur, smirna si tamaie. Prin aceste daruri au salutat nasterea lui Iisus din Fecioara, aducand cu ei de departe, tocmai de la capatul pamantului consideratia si dragostea tuturor neamurilor pentru Fiul lui Dumnezeu, Cel care va deveni Izbavitorul. Se spune insa ca a existat si un al patrulea mag, in afara de Baltazar, Gaspar si Melchior. Iar acesta a plecat mai tarziu si neputandu-se orienta dupa steaua minunata a ratacit calea, astfel ca a ajuns prin alte locuri, cu mult departe de tinta sa. Abia dupa treizeci de ani ajunse si el la Ierusalim, unde ar fi auzit ca propovaduieste Mantuitorul.

Pe drum, acest al patrulea mag a cheltuit cele trei pietre pretioase pe care le pregatise pentru Iisus. Una dintre perle a daruit-o unui batran zdrenturos si flamand care traia in apropierea unui han, cu a doua perla a rascumparat o fecioara care urma sa fie batjocorita de niste soldati, iar cu cea de-a treia i-a platit pe oamenii lui Irod, ca sa nu-i ia viata unui copilas de doi ani al unei evreice, in vremea cand tiranul a dat ordin ca toti pruncii sa fie omorati.

Obosit, murdar si zdrenturos, asa a ajuns in fata Mantuitorului, Care tocmai fusese pus pe Cruce pentru a fi rastignit. El a privit cu durere la Cel pentru care batuse atata drum in atata amar de ani, nevenindu-i sa creada ca Acesta este condamnat la moarte.

Indrazni sa se apropie de Cruce si spuse cu rusine:

"Sa ma ierti Doamne ca am venit cu asa mare intarziere, iar nu atunci cand te-ai nascut in pestera Bethleemului. Si sa ma ierti ca am venit fara sa am si darurile la mine!”

"Adevar graiesc, spuse Mantuitorul, ca omul trebuie sa-si ceara iertare pentru faptele rele, dar tu numai fapte bune ai facut! Si sa mai stii ca cele trei perle pe care mi le-ai adus, mai mult valoreaza decat darurile pe care mi le-au adus cei trei magi”

Auzind aceasta se mira ca Mantuitorul stia de cele trei perle pe care el "le cheltuise” pe drum si obosit fiind de atata peregrinare si zbucium, puse capul pe o piatra si adormi acolo intru Domnul, chiar sub Crucea lui Iisus, dandu-si sufletul.

Lacrimile Maicii Domnului

Intr-un sat indepartat de munte traia un barbat pe nume Chiriac, trecut prin viata, caruia nu-i puteai schimba parerea, indiferent ca avea dreptate sau nu. Ceea ce nu putea sa creada Chiriac era cum icoanele pot sa planga. Spunea el "icoanele sunt facute din lemn mort, nu au apa in ele sa planga”. Desi auzise de la mai multi cunoscuti despre aceste icoane facatoare de minuni, unii dintre ei care chiar fusesera martorii acestor minuni, Chiriac nu putea sa creada si pace.

In satul lor fusese o biserica mica de lemn care arsese intr-o noapte, iar acum se construia una mai mare si mai frumoasa. Tot ceea ce mai ramasese din vechea biserica era o mica icoana de lemn, a Maicii Domnului, veche de cand lumea, despre care se spunea ca este facatoare de minuni pentru ca scapase din acel incendiu. Chiar daca barbatul ajuta la construirea bisericii noi si-si petrecea mai tot timpul in preajma icoanei, care fusese adusa in noua biserica, nu credea in minunile pe care le putea face si se uita ciudat la cei pe care ii vedea venind sa se inchine la icoana sau ii aduceau flori Maicii Domnului.

Intr-una din zile, desi era sarbatoare, Chiriac lucra in interiorul bisericii hotarat sa-si termine munca. Era singur inauntru, si desi multi il sfatuisera sa nu mai lucreze ca il va vedea Maica Domnului si-l va pedepsi, nu asculta de nimeni si-si continua lucrul, bombanind intruna. La un moment dat, prin acoperisul bisericii care nu era inca terminat, incepu sa ploua. Si ploua asa de tare cum nu se mai vazuse niciodata. Dupa cateva minute ploaia se opri si desi barbatul reusise sa se adaposteasca de ploaie, pe jos, in biserica, era plin de apa. Suparat de aceasta intamplare, Chiriac vru sa se certe cu cineva, dar nu avea pe nimeni in jur.

Uitandu-se apoi spre icoana Maicii Domnului observa ca aceasta era acoperita de mici stropi de apa care semanau cu niste lacrimi. Sigur ca in sfarsit a gasit misterul acestor icoane facatoare de minuni fugi repede la un muncitor care locuia in apropiere sa-i spuna ce a aflat. Dar cand Chiriac ii spuse ceea ce aflase si ca ploaia umpluse biserica de apa, barbatul incepu sa rada de el, spunand ca Chiriac a innebunit. Dar vazand barbatul ca acest Chiriac vorbeste serios, ii spuse ca nu este posibil ceea ce spune el pentru ca in sat nu mai plouase de cateva saptamani.

Barbatul se duse cu Chiriac in biserica sa vada cu ochii lui ceea ce acesta spunea. Cand ajunse in biserica barbatul vazu intr-adevar ca pe chipul Maicii Domnului aparusera lacrimi, dar nu vazu pic de apa in jur si neputandu-si ascunde bucuria, incepu sa se inchine si sa se roage la icoana facatoare de minuni. Chiriac ramase mut de uimire, iar barbatul ii spuse ca acesta sigur fusese un semn de la Maica Domnului pentru el, ca astfel sa nu mai lucreze in zilele de sarbatoare si sa se faca un om mai credincios.

Satul cuviosilor

Un rau vijelios despartea doua sate cu oameni diferiti. Cei care traiau de-a dreapta raului erau considerati sfinti, fiindca – spuneau ei - lucrau numai fapte bune, erau credinciosi, tineau posturile si faceau milostenie, a zecea parte din venitul lor o duceau la biserica. Iar de-a stanga era "satul pacatosilor”, cu oameni lenesi, cam cheflii, care nu prea mergeau pe la biserica si nu tineau poruncile cum trebuie.

Intr-una din zile, se lasa deasupra celor doua sate un nor negru inspaimantator si incepu intr-o clipa o furtuna cum nimeni nu mai vazuse. Se mai linisti un pic furtuna, mai incetara tunetele si fulgerele si ce sa vezi!? Raul incepu sa se umfle vazand cu ochii si inunda gospodariile. Dar ca un facut s-a inundat doar "satul cuviosilor”, nu si cel ,,al pacatosilor”. Multe case ale celor care se credeau sfinti s-au stricat, multe animale s-au inecat si cu multa paguba s-au trezit prin gospodariile lor.

Dupa ce Dumnezeu a dat soare si toate lucrurile s-au linistit, cuviosii au inceputa sa-si puna intrebarea, cum de satul pacatosilor a scapat de inundatie, iar ei s-au trezit cu atata paguba. Unul dintre satenii cuviosi, cunoscut pentru intelepciunea sa, dori sa cerceteze acestea si facu un drum pana la rau. Acolo intalni pe oarecare din satul pacatosilor, il saluta si intra cu el in vorba. Acela i-o lua inainte cu vorba si zise:

- Ce ati crezut, ca daca duceti viata cuvioasa este suficient sa nu va ploua? Eu cam stiu de ce satul vostru a fost inundat si al nostru nu!
- Pai care ar fi motivul?
- Motivul este acesta: ca oricat de smerit esti, de cuminte, de ascultator fata de poruncile lui Dumnezeu, mantuirea nu trebuie lucrata doar pentru tine.
- Pai ne ajutam intre noi, vrem sa ne mantuim sufletele cu totii, spuse "cuviosul”.
- Asa este, va ajutati intre voi, spuse "pacatosul” apasand pe ultimele doua cuvinte. Dar raul acesta nu l-ati mai trecut spre noi de cativa ani buni! Sa veniti aici si sa ne spuneti si noua cuvantul lui Dumnezeu si sa ne invatati viata cuvioasa. De aceea v-a dat Dumnezeu inundatia, fiindca ne-ati lasat sa ne pierdem sufletele desi suntem vecini...
- Pai atunci haidem sa facem pace, spuse sateanul "cuvios”, intinzand mana pacatosului. Si fie ca odata cu aceasta mana intinsa, sa facem din doua sate o singura comuna si impreuna sa ne mantuim!
- Bine ai grait frate! spuse "pacatosul”. Caci mantuirea nu e pentru un om, ci pentru noi toti. Eu gandesc asa, ca omul oricat ar fi de pacatos, se poate apleca dintr-odata spre viata cuvioasa. Sa-L lasam asadar pe Dumnezeu, ca de azi inainte, sa dea soare si ploaie peste amandoua satele, ca impreuna sa suferim si cele bune si cele rele. Si tot impreuna sa ne pregatim pentru dorita intalnire cu Domnul, atunci cand El ne va chema la El sa ne spuna, daca suntem mantuiti sau nu.

Lacrimile lui Hristos

Un tanar monah era tare mahnit ca niciodata nu i se aratase Domnul, in vis sau altfel, ca niciodata nu vorbise macar cu unul din Sfintii lui Dumnezeu. El auzise ca Dumnezeu s-a aratat tuturor fratilor si ca multi frati vorbeau zilnici cu sfintii si atunci hotari sa renunte la calugarie.

A lepadat hainele calugaresti, apoi in lume, intr-o singura zi s-a imbatat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogatas beat apoi a cerut o slujba unui carciumar. Carciumarul i-a dat o slujba de ajutor la bucatarie si i-a dat si o camera. Aici calugarul adormi dar se trezi la miezul noptii dupa obiceiul pe care si-l facuse, caci intotdeauna se ruga la miezul noptii cand era monah. Si-a dat seama ca poate rugaciunea il va ajuta sa mai spele din pacatele pe care le-a facut in acea zi si s-a dus intr-un colt ingenunchind. Acolo rugandu-se l-a podidit plansul. Nu a bagat de seama la lacrimile care ii curgeau, si acolo – dupa atata oboseala si dupa atata pacat - adormi din nou. A dormit adanc si trezindu-se dimineata, a vazut ca locul era patat de sange acolo unde el a plans. S-a uitat peste tot, chiar si in oglinda; si-a cercetat fiecare parte a corpului.

Vazu ca nu are nici cea mai mica zgarietura, ca sangele nu era al lui. S-a uitat mai bine si iar s-a apropiat de locul unde facuse rugaciunea si vazu din nou stropii de sange. Atunci a inteles ca pentru pacatele lui, Hristos plansese odata cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sange.

De ce are asinul cruce pe spate?

Asinul - numit si magar - este un animal des intalnit in legendele si credintele oamenilor. Nepretentios, asinul a fost totdeauna un ajutor pentru om, fiind un bun animal de povara. Credinta populara spune ca diavolul se poate preschimba in orice vietate, dar nu are puterea de a se transforma in magar si nici nu poate face vreun rau acestui animal sau oamenilor care sunt intovarasiti in calatorie sau la munca de un magarus. Calare pe un asin au calatorit Fecioara Maria cu Pruncul Iisus, impreuna cu Sfantul Iosif, atunci cand au fugit in Egipt, pentru a scapa de mania Regelui Irod, care omora toti pruncii. 30 de ani mai tarziu, Mantuitorul Iisus Hristos intra in Ierusalim, intampinat de multimi, purtat tot de un asin. Venea calare pe un animal bland si simplu, dand astfel dovada de smerenie si modestie. Nu a venit calare pe un cal, caci in acea perioada caii nu erau folositi decat de cei bogati sau de soldati, in lupta. Mantuitorul insa era Domnul Pacii, al celor umili si simpli. Asinul a fost binecuvantat de Dumnezeu, caci animalul acesta are, inca de la nastere, semnul crucii pe spinare. Iata ce ne povesteste legenda: “Atunci cand a facut Dumnezeu animalele pe pamant, a facut si pe magar, urechiat si bland tot ca acum ... iar dunga ce o are pe spinare, in forma de cruce, se povesteste ca acest semn i-a fost facut de Dumnezeu, cand l-a binecuvantat, pe vremea cand l-a incalecat Iisus Hristos, spre a intra in Ierusalim.”

„Magarul are cruce pe spate, fiindca a adus in spate pe Cel e a purtat Crucea.“

Povestea lui Bonifatie mucenicul

In vremea sangerosului imparat Diocletian, traia si un tanar care era rob al unei femei bogate pe nume Aglaia, fiica unul vestit prefect roman. Bonifatie, tanarul acesta, era o sluga credincioasa, un om care iubea saracii, dar care traia in pacate trupesti cu stapana sa. In plus i se dusese vestea ca ar fi si cam betiv.

Dar Dumnezeu nu l-a lasat pe acest tanar cu inima mare sa vietuiasca asa si nici nu i-a pregatit vreo pedeapsa, ci prin acest tanar s-a vazut fericita schimbare a pacatosului, care se face sfant prin marturisire si devine mucenic al lui Hristos.

Bonifatie era hulit pentru pacatele lui, dar avea inima sa ajute multi saraci facand milostenii. Dumnezeu a randuit ca si stapana sa sa fie milostiva cu sarmanii, iar in afara de asta, Aglaia avea un respect deosebit pentru mucenici si pentru Sfintele Moaste.

Domnul nu i-a lasat prea mult sa se intineze si le-a dat gandul bun pentru a scapa de pacatele lor..

Intr-una din zile, Aglaia ii spune lui Bonifatie:

- Mergi in Rasarit, unde marturisesc Sfintii, si sa-mi aduci moaste de la Mucenici, ca sa le avem de ajutor spre mantuirea sufletului!

Iar Bonifatie, raspunzand, a zis:
- De vor aduce moastele mele, le vei primi oare?

Iar stapana sa a ras zicand: "Betivule!”.

Apoi a luat Bonifatie cu el douasprezece slugi si multi galbeni si a ajuns la Cilicia, unde erau dati la chinuri Sfintii. Si, aflandu-i pe acestia in chinuri, le saruta legaturile, lanturile si ranile.

Deci, aprinzandu-se de ravna dumnezeiasca, a stat Bonifatie in fata dregatorului, marturisind ca si el este crestin. Si, prinzandu-l, l-au spanzurat cu capul in jos si l-au impuns cu trestii ascutite pe sub unghii si i-au dat plumb topit pe gura, si l-au bagat cu capul in jos intr-o caldare plina de smoala ce fierbea. Dar, din toate, nevatamat a iesit. Atunci dregatorul a poruncit sa i se taie capul. L-au luat apoi ostasii pe sus ca sa execute ordinul si sa-l ucida. Iar Sfantul, dupa ce s-a rugat, si-a plecat capul si a fost taiat. Si ceea ce zisese stapanei sale, razand, cand a plecat, aceasta s-a si implinit in fapta, caci s-a facut mucenic al lui Hristos.

Iar slugile care il insotisera la Roma, daca vazura ca zaboveste, socotira ca va fi umbland prin carciumi dupa betie, cum ii stiau naravul. Iar daca au aflat de chinurile si de taierea ce le-a rabdat si cum si-a dat sfarsitul, au umblat de i-au gasit moastele si, plangandu-l, cadeau catre el, cerandu-si iertare, ca il graisera de rau. Cumparandu-i apoi trupul cu pret de cinci sute de galbeni, l-au adus la Roma. De acestea afland Aglaia, stapana lui, s-a intristat putin, dar a dat slava lui Dumnezeu si l-a primit cu cinste mare si l-a ingropat aproape de cetate, ca la cincizeci de stadii si - facand o biserica cu numele lui, la casa ei in oras - l-a mutat acolo. Si, in toate zilele, la sfintele lui moaste, se faceau multe tamaduiri.

Iar ea, de atunci binevietuind, cu cuviinta si randuiala dumnezeiasca, cu pace si-a dat sufletul la Dumnezeu, facandu-i-se pomenire pentru indreptarea ei pana in ziua de azi.